May 9

Tu ce-ai face ca să-ţi întâlneşti idolii?!

În liceu, cel puţin în primul an, eram mare fan Depeche Mode. Mă îmbrăcam corespunzător, cu maletă, blugi evazaţi şi ciocate, aveam postere cu cei patru (Alan, Dave, Martin şi Andy) pe pereţii camerei, ştiam pe de rost cea mai mare parte a versurilor de pe orice album Best of DM şi făceam filosofie pe marginea lor. Aş fi mers chiar şi la depeşotecă, dacă m-ar fi lăsat ai mei!

Ulterior, şi chiar destul de rapid, am virat-o spre rock, întâi oldies, apoi cel mai din zilele noastre, şi pe-acolo mă învârt şi acum, nu că n-aş asculta orice, indiferent de stil, atâta vreme cât mie îmi gâdilă plăcut auzul. Totuşi, am aşa, o nostalgie când ascult piesele primei trupe al cărei fan declarat şi convins am fost: Depeche Mode. Mă rog, mai degrabă piesele mai vechi. Încă le ştiu versurile :)

Continue reading

February 20

Back To Bass: Sting revine la Bucureşti

Veşti bune! Sting revine la Bucureşti pe 31 iulie într-un concert parte din turneul mondial Back To Bass început în toamna lui 2011 şi care propune o serie dintre cele mai cunoscute cântece ale britanicului, atât din perioada Police cât şi din cea solo.

Formula din acest turneu îl propune pe Sting alături de o trupă formată din Dominic Miller (chitară), David Sancious (clape), Vinnie Colaiuta (tobe), Peter Tickell (vioară electrică), and Jo Lawry (vocal), un spectacol electrizant, fără îndoială, dacă citim recenziile, dar care are intimitatea unui unplugged. Un concert de săli mici mai degrabă decât unul de stadion (la noi concertul are loc la Romexpo)

Continue reading

October 4

Parfum de Toamnă… Orădeană!

Pentru că Festivalul Toamna Orădeană a început deja, chiar dacă eu nu sunt încă acolo (abia luni o să ajung), nu înseamnă că nu am ce să spune, de la faţa locului. Abia aştept să vă aduc şi eu poveşti de la festival, alături de Cosmote, partenerul printrerânduri pentru acest eveniment, însă, până atunci, m-a ajutat Alina Gâdoiu, căreia îi şi mulţumesc foarte tare pentru guest-post-ul ei! Mie mi-a plăcut mult cum a scris, şi sper să vă placă şi vouă! Lectură plăcută!

Continue reading

September 23

Starea de Leonard Cohen

Am aşteptat cu nerăbdare acest al treilea concert al lui Leonard Cohen în România – probabil şi ultimul, dacă e să luăm în considerare vârsta-i înaintată – şi nu am fost dezamăgită decât, poate, puţin, la final, fiindcă nu a cântat “tradiţionalul” Closing Time, cântecul meu preferat din repertoriul maestrului.

Ca de obicei, concertul a început la fix, Mr. Cohen nu a întârziat, spre deosebire de publicul său – nu o să pricep niciodată de ce spectatorul român nu învaţă odată să respecte artiştii şi pe ceilalţi spectatori! Am reuşit să ignor foiala, totuşi, chiar dacă în faţa mea (am stat în primul rând) s-au găsit mereu nişte unii care să treacă, eventual să se şi oprească preţ de o fotografie. Cine mănâncă hot dog la un concert Leonard Cohen?!

Continue reading

September 6

Dolores O’Riordan: No Luggage! sau De ce naiba să-mi fac griji?!

La 19 ani Dolores, mezina unui familii catolice cu şapte copii, un tată cam zaza şi o mamă care muncea să-i ţină pe toţi s-a dus să dea o probă pentru a deveni solista The Cranberries şi… a luat proba!

Au urmat 13 ani de succes mondial, milioane de albume vândute, mulţi bani câştigaţi, interviuri şi turnee, unul dupa altul, o viata la care multi viseaza dar prea puţini ştiu că, odată ajuns acolo, sus, nu-ţi mai aparţii şi e extrem de uşor s-o iei razna. În 2003 povestea The Cranberries părea a fi la final, fiecare dintre membrii trupei implicându-se în diverse proiecte solo, iar luminile se stingeau, rând pe rând.

Continue reading

September 1

Red HOT Chili Peppers la Bucureşti: HOT!

Şi a fost şi concertul Red Hot Chili Peppers în România, primul de pe noua Arenă Naţională, şi a fost bine, cu super atmosferă, fără înghesuială, fără aglomeraţie! Nu ştiu cum au făcut organizatorii că, pe oricine am întrebat, a intrat fără coadă la porţi, fără nervi, fără probleme. Eu am stat în tribuna şi acolo barul a fost pe cash, cu cozi mai mult decât decente.

De auzit s-a auzit bine, mai rău la început, cu nişte efecte dubioase pe vocea solistului – niţel înfundat, parcă, oricum, neclar la vorbe! – dar ulterior a fost bine. Oricum nu m-am dus ca să ascult muzică de pe un CD ci să asist şi să particip la un eveniment: senzaţia aia de live nu se compară, oricum, cu nimic, iar zecile de mii de spectatori de aseară au făcut ca atmosfera să fie cu adevărat specială. Continue reading

December 5

Red Hot Chilli Peppers în România

Da, Red Hot Chilli Peppers trece cu turneul mondial, I’m With You, şi pe la noi, prin frumoasa ţară, iar surse din piaţa autohtonă de concerte confirmă lucrul ăsta. Totuşi, e bine să ştiţi că în lumea asta nu e oficial până nu e… oficial, cu comunicat de la promoter şi/sau band.

Later edit:  e oficial.

Concertul va avea loc pe National Arena, pe 31 august, între concertele de la Zagreb şi Sofia, şi e organizat de acelaşi promoter care i-a adus, anul acesta, printre alţii, pe Roxette, Sting sau Mika. Biletele vor fi puse în vânzare pe 12 decembrie, pe myticket.ro şi probabil că cel mai scump nu va trece de 100 de euro.

I’m With You este al zecelea album al trupei, primul extras pe single e “The Adventures of Rain Dance Maggie” care a ajuns pe locul 1 topurile din SUAşi Canada, iar al doilea e Monarchy of Roses – piesă care apare şi în spotul pentru Nissan Elgrande. O premieră, dacă nu greşesc, întrucât RHCP s-au ţinut departe de chestii comerciale, neacceptând să apară nici în Glee ori la American Idol.

Cu legătură, şi pentru că nu mă pot abţine, pentru că am văzut săptămâna trecută asta:

ţin să spun că m-am săturat de “se pare”, “am auzit”, “se zvoneşte” în locurile ce pretind că oferă informaţii. Adică lucruri certe! Eu înţeleg febra lui “am dat primul”, dar industria asta se cheamă jurnalism nu zvonism…

November 12

Regal de jazz la Bucureşti

NB Acest articol este scris de Anne-Marie Chelariu, corespondent printre rânduri la concertul Duke Ellington Orchestra ce a avut loc joi seara la Bucureşti. Enjoy!

În timp ce scriu asta curge pe fundal In a sentimental mood, singura piesă pe care nu au cântat-o cei din Duke Ellington Orchestra vineri seară la Bucureşti. În rest a fost un concert care m-a dus într-o călătorie frumoasă. Piesă după piesă, parcă toate urmăreau un fir de film şi se potriveau cu imaginile derulate în mintea mea cât ascultam cu ochii închişi.

S-o luăm cu începutul. Sala Palatului, la ora 20:00, nu e foarte plină. M-am întristat un pic că erau prea puţini tineri în public, că la aşa un concert şi la asemenea moştenire de talent n-au fost mai mulţi interesaţi să asiste. Pe rândul din faţă, un tânăr cam de vârsta mea se uita nerăbdător când la ceas, când la scena încă goală. Venise neînsoţit şi m-am gândit dacă a fost în aceeaşi situaţie ca şi mine: prietenii lui ascultă alt gen de muzică şi a preferat să îşi ofere experienţa asta muzicală nederanjat de reacţii nepotrivite.

Organizatorii (Events) au spus că la 20:30 va începe cântarea. Aşa a fost. Membrii orchestrei au intrat în aplauze timide şi şi-au ocupat locurile. Tânărul din faţa mea aplaudă cu fervoare. Paul Mercer (nepotul jazz-man-ului căruia îi dedică Orchestra concerte tribut) salută publicul şi spune că se află a treia oară la Bucureşti. Înainte să dea drumul primei piese rosteşte „Welcome to the family!” şi începe binecunoscutul Take the A train. Piesa te prinde încă de la început şi începi să dai din picior sau din cap, aproape insensizabil.

Paul Mercer este, pe lângă un pianist de excepţie, şi-un maestru de ceremonii de excepţie. Din public se simte că e liantul orchestrei, că ştie poveştile tuturor, momentele în care au emoţii, clipele în care trebuie să nu intervină şi să lase instrumentul său în surdină pentru ca cel de la microfon să dea frâu suitei de sunete groovy. „We actualy take the A train daily, because we have such a train in New York City”, ne împărtăşeşte înainte să prezinte cea de-a doua piesă, The Cotton Club Stop, piesă care l-a făcut pe Duke Ellington faimos în 1928.

Un festin audio. Instrumentiştii se perindau cu rândul prin faţa microfonului. Oh, those cats! Cum străluceau instrumentele, cum ieşeau sunetele, cum se auzeau încurajările celorlalţi membri din orchestră! Luminile cădeau aşa cum trebuiau să cadă, noi băteam din degete, ciocănelele pianului vorbeau cu bassul, toba, trompeta, trombonul.

Au urmat The Mooch, The Black and Tan Fantasy (cu probabil cel mai jucăuş solo de trompetă a lui Lou Sollof), Harlem Airshaft din 1938 (prezentat de Paul Mercer ca fiind un dancehall indie groove), o demonstraţie de piesă 2 in1 (tot de la Paul am aflat că marelui Duke îi plăcea uneori să cânte câte trei, patru piese fără întrerupere şi fără să sesizezi trecerea dintre acestea). După Caravan (care a început cu un solo antrenant marca Dave Gibson) am trecut la partea mai slow a serii şi aşa a început Sophisticated Lady. Luminile au scăzut în intensitate şi am picotit în visare cu C-Jam Blues (prezentat ca un exerceţiu bun de jazz pentru începători), Satin Doll (dedicate for the lovely ladies in the house) şi Diminuendo and Crescendo in Blue (piesa care l-a făcut din nou popular pe Duke Ellington în 1956).

Am simţit că se apropie finalul după ce ne-am amuzat cu Jack the Bear în interpretarea contrabasistului Hassan Ash-Shakur (“Funny cat, great bass player!”) care ne-a cântat şi binecunoscuta arie a Panterei Roz, dar şi These boots are made for walking (care doar la contrabas sună excelent!). Ultima piesă a fost Cotton Tail, adică “cearta” dintre cei doi iepuri, o “gâlceavă” intrumentală între saxofonişti.

That`s all, folks! şi au urmat mulţumirile. Ne-am ridicat în picioare. Nu fluiera nimeni şi parcă nu îndrăzneam să cerem bis datorită respectului pe care-l impuneau cei de pe scenă. Dacă ei au spus că mai au un singur cântec şi asta a fost, păi asta a fost. Ne-au fericit totuşi cu o ultimă piesă, It don`t mean a thing (if you ain`t got that swing), sigur o ştiţi şi voi, a fost reinterpretată în diverse moduri până în zilele noastre.

Au fost două ore în care am zâmbit încontinuu. Două ore în care am mai închis ochii, doar ca să las filmul să curgă. Două ore în care singurul lucru la care m-am putut gândi a fost: Oare cum ar fi fost să fi trăit în anii de glorie a lui Duke Ellington, în anii jazz-ului pe stradă, în Cotton Club, în anii în care these cats puteau fi ascultaţi pe bandă sau în barurile din New York, Harlem sau New Orleans.

Mulţumesc, Anne-Marie, pentru poveste, chiar m-am plimbat un pic prin New Orleans cu ocazia asta, fiindca am reascultat şi eu câteva dintre piesele marelui Duke!

July 13

După concertul Bon Jovi

A scris pozat, analizat toată lumea despre concert. A fost mişto, epic, uluitor, senzaţional, minunat, o adevărată experienţă, life changing. S-a scris şi despre organizare, am văzut că ar fi fost foarte bună. Nu ştiu exact unde a fost foarte bună, poate la alt concert. Fiindcă la ăsta la care am participat eu a durat destul de mult până am intrat, mulţime de oameni care au stat şi s-au topit la soare, tejghelele de la bere erau subpopulate cu staff – eu pricep că dorinţa de a face bani e mare, dar dacă se mai angajau nişte oameni în sensul servirii sau măcar turnării în pahare, nu cred că scădea profitul cine ştie ce.

Apropo de asta, lichid mult, bude puţine, iar la finalul concertului prin piaţa răzbătea un damf cel puţin scârbos. Se poate, ştiu că se poate să fie decent. Afară. Mai mult, paranoia sticlelor cu apă există doar la noi. Poate şi de asta cozile la chestii de băut sunt mai mici şi merg mai repede.  Şi dacă nu primeşti sticle, măcar există dozatoare pentru de toate. Turnat din sticlă, paharul cu cola primit avea lichid doar pe jumătate…

Erau mulţi care veniseră la pomul luminat, doar ca să fie  (văzuţi) acolo, multe multe pisi care ştiau maxim Always şi Bed of Roses, şi mulţi certaţi cu apa şi săpunul, o altă plăcută senzaţie olfactivă. Plus că ne place să ne înghesuim, ceva de speriat. Avem, orice s-ar spune, spirit de turmă şi nici un fel de respect sau consideraţie pentru ăla de lângă noi. Adică, ok, sunt la un concert, dar mă uit şi eu în jur niţel. Cât de cât.

E drept că au cântat mult, iar atmosfera a fost, all în one, super mişto. Dar e la fel de drept că JBJ a îmbătrânit şi vocea (care n-a fost nicicând excepţională) l-a cam lăsat (spre finele concertului, publicul a cântat mai mult), iar Mr Sambora funcţiona la avarie după rehab. Mno, bine c-a venit, totuşi, al’fel rămâneau fanele triste şi neconsolate. Păcat, însă, că n-a cântat fiindcă are voce mai bună decât Jon.

Ce nu mi-a mai plăcut: diamond circle. Acu’ vreo două luni, organizatorii s-au gândit să facă un ban în plus şi au scos această invenţie, mult după punerea în vânzare a celorlalte bilete. Cum ar veni, tu, fan adevărat, îţi iei bilet la Golden în ideea că stai lipit de gard şi vezi trupa în mărime naturală, la o aruncătură de băţ în faţa ta. Eşti happy cu asta, până când vine organizatorul rapace şi mai taie o felie din spaţiu, fix sub nasul tău, cu acest diamond circle. Ceea ce e de prost gust. Publicul a reacţionat iar oferta a fost retrasă de la vânzare. Nu destul de repede, nu de tot, se pare, fiindcă un diamond circle tot a existat. Urât.

După concert (repet, să nu fiu înţeleasă greşit: un concert mişto!), Piaţa Constituţiei era tristă şi neconsolată de mormanele de gunoaie rămase, iar unora le-a luat aproape o oră să găsească un taxi. La metrou a fost, de asemenea, măcel. Probabil că nu avem infrastructură pentru un asemenea concert. Şi, din partea autorităţilor, organizatorilor şi berarilor, nici respect suficient pentru public. Altfel ar fi fost chiar o experienţă mişto.

PS era să uit! Ca sponsor ce a fost, care s-a lăudat pe toate gardurile (la propriu) că oferă primul concert JBJ în România, Vodafone ar fi putut să facă ceva cu netul în zonă. Care, net, a lipsit aproape cu desăvârşire. Ştii, drăguţă companie, în 2011 lumea e pe reţelele sociale. We like to share!

July 4

Bestfest Summer Camp şi Mika

Deşi am avut abonament, n-am putut merge decât sâmbătă la Bestfest, aşa că am văzut doar Mika. Ah, da, şi Asian Dub Fundation, un soi de electric jungle cu influenţe punk (sau aşa ceva!) care nu se auzeau, totuşi, deloc rău.

Câteva vorbe despre Summer Camp-ul organizat în Tunari: un perimetru generos, cu tot soiul de atracţii şi variante de petrecere a timpului, de la parc de distracţii clasice, cu carusel şi maşinuţe buşitoare (da, fireşte că m-am dat, şi încă de vreo câteva ori!!!), cu magazine găzduite prin corturi mai mari sau mai mici, cu teren de baschet (poate erau şi de altele, dar eu pe ăsta l-am văzut), cu Expirat (acelaşi ca în Vamă, da), cu mici şi bere (eu fără alcool), mâcare libaneză şi clătite, cu disco şi cort jaggermeister, cu fete de la Camel care nu m-au câştigat de clientă (sorry, ramân la “cuiele” mele!), cu hărmălaie, bloggeri, alţi cunoscuţi şi localnici mulţi, că au avut acces gratuit – super mişcare emagic şi Primăria, apropo!

Mika fu mişto tare, fix cum mă aşteptam, un concert pozitiv, vesel, care a încălzit mulţimea, în ciuda faptului că se cam lăsase răcoarea în Summer Camp, că, deh!, era un pic trecut de miezul nopţii când artistul s-a urcat pe scenă. O oră şi 20 de minute, atât a durat concertul lui, timp în care am prestat la unison cu cei din jurul nostru… Mai de voie, mai de nevoie, fiincă ne-am aşezat la vreo 10 metri de scenă :)

Preferatele mele, live, au fost Happy Ending şi Rain, poate şi pentru că acolo toată lumea părea să ştie versurile şi s-a cântat mai mult. Au fost toate piesele cunoscute, atât de pe Life in Cartoon Motion cât şi de pe The Boy Who Knew Too Much, cu Lollypop la bis. Am plecat tropăind vesel de la concert şi poate că aş fi întreprins chiar şi pasul ştrengarului dacă n-ar fi fost, totuşi, teren accidentat!

Una peste alta, a fost mişto la Bestfest. Mi-ar fi plăcut mai multă lumină la toalete şi un lineup mai zdravăn, aşa cum a fost în anii trecuţi la acelaşi festival, dar sper că pentru ediţiile viitoare Laura & Co se vor descurca mai bine din punctul ăsta de vedere.

În altă ordine de idei, prin blogosferă şi presă nu prea am auzit mare lucuru de Rock the City, doar câteva articole rătăcite pe ici şi pe colo. Mă rog, poate că a fost şi de la promovarea destul de slăbuţă. Mi-ar fi plăcut să nu se suprapună, totuşi, asta ca să nu spun şi de Jamiroquai, la Mamaia, în fix acelaşi weekend. Hai, că nu sunt aşa mulţi organizatori importanţi de spectacole pe la noi. Nu ne vorbim şi noi mai din timp, ce ziceţi?! Nu de alta, dar aceeaşi mulţime de plătitori de bilete împărţită la mai multe evenimente în acealaşi timp nu are cum să fie ok pentru nimeni. Numa’ zic…