April 21

Premiile Pulitzer 2015

Le aștept cu interes în fiecare an și scriu despre ele cu credința că printul nu moare și speranța că poate îi inspiră și pe jurnaliștii de la noi să-și respecte (mai mult) profesia și publicul. Sigur, asta nu prea se întâmplă, dar, ca idee, speranța moare ultima. Adică după print!

Ca de obicei, mai mult decât lista premiaților, găsiți în textul meu și linkuri către materialele lor, și vi le recomand pe toate, ca mostră de jurnalism bine făcut, dar și pentru subiectele alese. De asemenea, n-ar fi rău să citiți și scrisorile cu care editorii și-au însoțit candidaturile.
Iar acum să vedem câștigătorii celei de a 99-a ediții a premiilor Pulitzer!
Continue reading

February 19

Cum mi-am pierdut umanitatea

Am citit uluită azi într-un cotidian românesc despre cum mi-aș fi pierdut eu umanitatea. Bine, bine! Articolul nu e despre mine, eu, Ruxandra, ci despre cum eu și cei care gândesc la fel ca mine pe tema asta ne-am fi pierdut umanitatea.

E vorba despre executarea pedepsei la care a fost condamnată definitiv Monica Ridzi, fost ministru al frumoasei noastre țărișoare.
Continue reading

March 20

Un robot a scris o ştire. Şi e bine!

Acum vreo trei ani, cred, am fost foarte tristă după ce am citit o ştire potrivit căreia ar fi fost fabricată – deja! – ultima maşină de scris. Evident că tastaturile legate la un computer au transformat în bine mecanica scrisului, economisind timp, energie, resurse. Una e să ştergi cu tasta si alta e să ştergi cu pasta! Cu toate astea, ştirea aia m-a întristat pentru că marca finele unei epoci. Şi n-am putut să nu mă gândesc la toate romanele şi scenariile uluitoare alcătuite la maşini de scris.

Între timp, însă, mai precis ieri, în LA Times a apărut o ştire scrisă de un robot (via).

Continue reading

July 17

Piarişti vs ziarişti

Când şi când am mai scris despre chestii pe care un comunicator n-ar trebui să le facă în relaţia cu presa, cu bloggerii sau cu destinatarii unui email! Dar nu m-am gândit să fac o colecţie de chestii pe care cei din PR le fac, iar ziariştii le detestă. Am găsit-o făcută pe LinkedIn, şi am râs atât de tare când am citit mesajul cu tartina încât trebuia să scriu de ea!

Ar mai fi de adăugat că părerile vin de la ziarişti serioşi, nu de tipul “Vezi aici absolut nimic extraordinar dar despre care noi spunem că o să te facă să rămâi prost. De fapt, e un căcat de non-ştire despre funda de la bikinii vreunei starlete de care, oricum, n-ai auzit şi nici nu te interesează să auzi!”
Continue reading

May 7

Senzaţional! VEZI AICI FOTO: cum a distrus PR-ul presa!

M-am abţinut, oh, cât de tare m-am abţinut să scriu ceva despre toată povestea cu PR-ul care a distrus presa şi earned media vs paid media fiindcă n-am vrut – încă nu vreau! – să pun paie pe focul ăsta. Fiindcă exact asta e: un foc de paie. Nici un jurnalist bun n-ar putea acuza PR-ul că a ucis presa, după cum nici un PR de bun simţ nu face confuzie între earned şi paid media.

Şi nici acum nu scriu, de fapt, ci doar ilustrez această afirmaţie fără sens, în felul meu ironic, cu următoarea fotografie:

JN
Cine pricepe, pricepe! Cine nu, aia e!

Din păcate, însă, există o mulţime de jurnalişti care poartă titlul ăsta doar pentru că au primit o legitimaţie pe care scrie, mare, PRESĂ, şi mulţi PRi care nu-şi pricep job-ul. Ambele categorii fac rău meseriei pe care pretind că o practică. Şi cu asta, basta!

April 16

Premiile Pulitzer 2013

Premiile Pulitzer sunt oferite în jurnalism, literatură şi muzică încă din 1917, iar de competiţie se ocupă cei de la Columbia University. Dincolo de faimă (chiar şi nominalizarea e o reuşită!), premiul pentru 20 din cele 21 de categorii vine însoţit de un cec de 10.000 de dolari, iar câştigătorii categoriei “Serviciu public în Jurnalism” primesc şi o medalie de aur.

În fiecare an, sunt selectaţi 103 juraţi pentru a decide nominalizările şi pe cei 21 de câştigători, juriile fiind formate şi cinci sau sapte membri. Iar câştigătorii din 2013, anunţaţi cu puţin timp în urmă, sunt…

Later edit: tocmai începusem să scriu articolul, când au venit ştirile despre exploziile din Boston, şi l-am lăsat baltă. Sunt sigură că, anul viitor, cel puţin unul dintre materialele scrise noaptea trecută, o să ia un Pulitzer.

Continue reading

February 28

Grevă la România Liberă

Într-o formulă sau alta, România Liberă (cotidianul) a reuşit să se păstreze cât de cât în piaţă fără derapaje de tip “O să dai în benga când o să citeşti asta!” şi alte mizerii “jurnalistice”. Colorat (politic) sau nu, jurnaliştii de-acolo şi-au păstrat o urmă de demnitate încercând să nu se bălăcească în mocirla senzaţionalului.

Dar le-a ajuns, ba chiar le-a şi ieşit pe nas! Nu sunt plătiţi de vreo două luni, tot aşa cum se întâmplă şi în alte redacţii, fiindcă patronilor de presă nu le pasă şi nu le-a păsat niciodată de pulimea producătoare de conţinut şi, în nici un caz, nu le-a păsat vreodată de fraierii care le cumpără produsul. “Nu vă convine?”, zic ei, “Acolo-i uşa. Şi după ea sunt 20 de hămesiţi care aşteaptă să vă ia locul”.

Aşa că… grevă!

Continue reading

November 10

Jurnalismul românesc la moarte

Acum puţin timp, a încetat din viaţă un îndrăgit actor român. Era grav bolnav de câteva luni, acasă, pentru că medicii nu-i mai dădeau şanse, avea 83 de ani, era obosit. Se ştiau toate astea, presa a relatat subiectul cât mai pe larg, că, deh, mizeria şi tristeţea unui actor iubit de public face trafic. Tot aşa cum s-a făcut şi cu Şerban Ionescu, şi cu atâţia alţii!

Primii au dat ştirea cei de la cancan.ro, urmaţi, la scurt timp, de Realitatea şi de ceilalţi, rând pe rând. Actorul era irecuperabil bolnav, ştirea asta urma să vină, din păcate fără mari întârzieri, dar nimeni nu avea vreun dosar sau măcar un material bine scris despre cel dispărut. S-au grăbit, toţi, să anunţe ştirea pe reţele sociale, ştiri cu titlu mare, a murit!, şi fără nici un conţinut, fiindcă, deh, nu apucaseră să copieze de nicăieri câteva lucruri despre cel dispărut.

Continue reading

April 17

Premiile Pulitzer 2012

Astăzi s-au anunţat câştigătorii prestigiosului premiu Pulizer. Apropo, şi România a dat un premiu Pulitzer, în 1991, fotografului Willian Snyder, care a făcut un reportaj cu oribilităţile din orfelinatele româneşti şi a câştigat, cu acest reportaj, categoria Feature Photography. Dar să vedem premianţii din acest an – “Click AICI” şi plângeţi, dragi jurnalişti români!

Public Service, cel mai prestigioasă dintre categorii, şi singura pentru care câştigătorul primeşte (şi) o medalie de aur: Philadelphia Inquirer, pentru o serie de reportaje privind violenţa în şcoli care au impus o serie de reforme în acest domeniu. Ceilalţi finalişti au fost The Miami Herald, pentru tratarea subiectului bătrânilor asistaţi, reportaje care, de asemenea, au dus la modificare legislaţiei, şi The New York Times, pentru seria “Abused and Used“.

Breaking News Reporting, pentru acoperirea exemplară a unui breaking news, redarea evenimentelor, pe măsură ce acestea au loc, cât mai rapid, şi cu oferirea unui context: Tuscaloosa News, pentru materialele despre o tornadă, şi pentru felul în care au acoperit subiectul, inclusiv pe social media (în special Twitter), cu implicare în căutarea persoanelor dispărute, chiar dacă întreruperile de curent au dat peste cap activitatea ziarului.

Ceilalţi finalişti au fost The Arizona Republic, pentru felul în care au folosit mijloacele jurnalistice şi social media în tratarea subiectului unui mass shooting care a omorât şase persoane, şi Wisconsin State Journal, pentru acoperirea protestelor legate de bugetul local.

Investigative reporting, acordat ex aequo, celor de la The Seattle Times, pentru investigaţia privind felul în care o serie de pacienţi au fost mutaţi de pe medicamente pentru controlul durerii pe metadonă, un medicament mai ieftin însă mult mai periculos, şi celor de la Associated Press (Matt Apuzzo, Adam Goldman, Eileen Sullivan şi Chris Hawley), pentru materialele despre programul secret al NYPD pentru monitorizarea (spionarea) comunităţilor musulmane.

Ceilalţi finalişti, The Chicago Tribune, au avut un material despre lacunele judiciare care au permis multor persoane certate cu legea să plece din ţară pentru a scăpa de pedepse.

Explanatory Reporting – premiul merge la The New York Times, pentru materialele lui David Kocieniewski despre felul în care se folosesc lacunele din legislaţie pentru evitarea plăţii taxelor.

Ceilalţi finalişti au fost Tom Frank de la USA Today, pentru seria cu pensiile de stat umflate în feluri teribil de creative, însă, nu şi legale, şi Wall Street Journal, pentru materialele privind felul în care companiile îşi iau informaţii despre cetăţeni via mobile şi computere (inclusiv facebook!).

Local Reporting – premiul pleacă la Saa Ganim de la The Patriot News, pentru materialele despre un scandal sexual în care a fost implicat şi fostul antrenor de fotbal, Jerry Sandusky.

Finalişti au fost California Watch, pentru articolele (timp de 19 luni, cu followup in 2011!) privind felul precar în care sunt construite şcolile din zonă în termeni de protecţie în caz de cutremur, şi Advertiser Democrat, pentru seria despre condiţiile deplorabile şi proasta administrare a locuinţelor de stat.

National Reporting – premiul merge la David Wood de la Huffington Post, pentru reportajele despre provocările pe care le au de trecut soldaţii americani răniţi în Iraq sau Afganistan, reportaje care au fost publicate şi sub forma unui ebook. Şi, înainte de cârcoteli, e bine să ştiţi că materialele lui Wood au fost scrise exclusiv pentru HP.

Finalişti la această categorie au fost Jeff Donn de la AP, pentru o serie despre uzinele nucleare, şi Jessica Silver-Greenberg, de la Wall Street Journal, pentru articolele despre metodele adesea neortodoxe folosite de recuperatorii de datorii.

International Reporting – Jeffrey Gettleman de la The New York Times, pentru reportajele despre pirateria şi foametea din Somalia.

Jeff Gettleman

Finaliştii acestei categorii sunt echipa de la The New York Times pentru articolele în care au descris o serie de greşeli făcute de autorităţile din Japonia după cutremurul din 2011, şi echipa de la Thompson Reuters, pentru privirea generală asupra revoluţiei din Libia.

Feature Writing – premiul merge la Eli Sanders de la săptămânalul The Stranger, pentru povestea unei femei care a fost violată în acelaşi atac în care iubita ei a fost, de asemenea, violată, şi, mai apoi, ucisă.

Finalişti au fost John Branch de la The New York Times, pentru povestea tragică a unui jucător de hockey, poveste care a adus în discuţie şi violenţa sportului, în general, şi Corinne Reilly de la The Virginian-Pilot, pentru povestea medicilor dintr-un spital militar american din Afganistan, o serie de cinci articole intitulată “O şansă în Iad”.

Commentary – premiul pleacă la Mary Schmich de la Chicago Tribune, pentru articolele despre oraşul în care trăieşte.

Finalişti: Nicholas Kristof of The New York Times şi Steve Lopez de la Los Angeles Times.

Criticism – Wesley Morris de la The Boston Globe, pentru recenziile de film, al doilea an consecutiv în care Globe ia premiul la această categorie. Finalişti: Philip Kennicott de la The Washington Post, tot pentru teme culturale, şi Tobi Tobias de la ArtsJournal.com.

Editorial Writing, trei nominalizări, nici un câştigător.

Cartooning – premiul a fost câştigat de Matt Wuerker (finalist în 2009 şi 2010) de la POLITICO

iar finalişti au fost Matt Bors, via Universal Uclick şi Jack Ohman de la The Oregonian.

Breaking News Photography – premiul merge la Massoud Hossaini de la AFP pentru fotografia care prezintă o fetiţă plângând în Kabul, după detonarea unei bombe de către un sinucigaş.

Finalişti: Carolyn Cole şi Brian van der Brug de la Los Angeles Times pentru imaginile surprinse în timpul dezastrului din Japonia de anul trecut,

şi John Moore, Peter Macdiarmid şi Chris Hondros de la Getty, pentru fotografiile realizate în timpul revoltelor cunoscute ca “primăvara arabă”. Chris Hondros a murit, anul trecut, în timp ce se afla, la datorie, în Libia. Avea doar 41 de ani.

Feature Photography – Craig F. Walker de la The Denver Post, pentru portretul făcut unui veteran american din Irak în timp ce încerca să facă faţă sindromului de stres posttraumatic, după o tentativă de suicid.  Pozele sunt, cu adevărat, impresionante, iată mai jos doar două dintre ele, întreaga serie aici:

Finalişti: David Guttenfelder, Ng Han Guan şi Rafael Wober de la AP, penru o fotoreportajele din Coreea de Nord, şi Francine Orr de la Los Angeles Times, pentru portretele realizate unor copii care suferă de autism şi familiilor lor.

Premiile pentru celelalte categorii, care nu au legătură cu jurnalismul, sunt pe site-ul oficial al competiţiei.

Joseph Pulitzer (bio) a fost un jurnalist amerian de origine ungară care a revoluţionat jurnalismul la acea vreme. El a lăsat prin testament două milioane de dolari pentru înfiinţarea unei şcoli superioare de jurnalism (Universiatea din Misouri avea să fie prima care a făcut asta, iar azi are una dintre cele mai prestigioase şcoli de jurnalism) şi a unui premiu. Premiile Pulitzer se acordă din 1917., iar acordarea lor este administrată de Colmbia University.

Cei care doresc să se înscrie trebuie să plătească o taxă de 50 de dolari pentru fiecare înscriere. Cele mai multe premii – patru – au fost câştigate de poetul Robert Frost, dramaturgul Eugene O’Neill şi de fotograful Carol Guzy de la Washington Post.

February 19

Despre respectul şi admiraţia faţă de artişti

Ieri seară am fost curioasă să văd cum se face relatarea unui eveniment trist, serviciul funerar al lui Whitney Houston adică, la CNN, aka cea mai cunoscută televiziune de ştiri din lume. Mă aşteptam, de bună seamă, la profesionalism, dar ce am văzut a fost mai mult decât atât.

Nici fanii şi nici presa nu au avut voie să se apropie la mai mult de un block distanţă de biserica New Hope din Newark, locul unde a avut loc serviciul funerar, şi nu, n-am văzut la uşa bisericii paparazzi şi nici oameni care se înghesuiau claie peste grămadă să prindă două vorbe de la familie sau de la celebrităţile venite să aducă un ultim omagiu artistei. CNN a avut un ministudio aproape de biserică iar acolo au venit toţi cei care au vrut să intre live cu redactorii – îmbrăcaţi şi ei în negru – pentru a spune câteva vorbe despre Whithey Houston. Inutil să spun că #whitneycnn a fost trending topic pe twitter, nu?

Serviciul funerar, că nu pot să-i spun slujbă, a fost transmis live de către AP (singurii care au avut acces în interior), dat live pe CNN şi preluat, îmi imaginez, de multe site-uri. M-am uitat şi eu, printre picături. Până când au început luările de cuvânt, în biserică a cântat un cor de gospel, în stilul lor caracteristic, cu bătăi din palme şi mişcările alea care aduc a dans.

Primul care a vorbit a fost pastorul bisericii, care i-a rugat pe cei prezenţi să-şi închidă telefoanele mobile, să nu pozeze, să nu înregistreze, fiindcă totul se transmite live, apoi le-a spus unde sunt ieşirile din clădire, în caz de pericol. M-a impresionat mult că toţi cei care au vorbit au spus câte o poveste cu Whitney şi au făcut-o chiar cu mici glume, pe alocuri, glume la care s-a râs, pentru că oamenii erau acolo să se bucure de viaţa ei, nu să-i plângă moartea.

Probabil că asta e diferenţa majoră faţă ceea ce se întâmplă la înmormântările noastre. Slujbele sunt mereu aceleaşi, cu cântecele nesfârşite ale popilor care spun mereu şi mereu aceeaşi poeste, care nu i-au cunoscut – de multe ori! – pe cei disparuţi, ceea ce face ca totul să fie extrem de impersonal. De altfel, îmi amintesc că în timpul slujbei pentru Darly, bunica mea, dascălului i-a sunat telefonul (cu sunet, da?) şi s-a dus un pic mai încolo să şi răspundă, de-mi venea să-i crăp capul!

Au curs şi lacrimi aseară, fireşte, dar, mai mult decât atât, au fost zâmbete şi chiar râsete. Mi-a plăcut mult ce-a spus cea care i-a fost cumnată dar şi manager, Patricia Houston, respectiv că Whitney şi-a a trăit la 20 de ani pentru public, la 30 si 40 pentru familie, şi acum venise vremea să trăiască pentru ea, însă n-a mai avut forţa s-o facă pentru că în deceniile anterioare dăduse tot ce avea mai bun altora.

Ne-am obişnuit să ne luăm artiştii preferaţi de-a gata, să-i stoarcem de tot ce au de oferit şi, mai ales, prin presa tabloidă, de ceea ce nu-şi doresc să ofere, fărâmele din viaţa lor privată, atâta câtă e, între avioane, concerte, repetiţii, înregistrări şi obligatoriile apariţii la evenimente. Uităm, prea adesea, că sunt oameni, la fel ca oricare dintre noi, şi că arta lor, care ne bucură pe noi, i-a propulsat la statutul de persoane publice, dar că ei sunt, totuşi, oameni. Cu sentimente, cu trăiri, dintre care unele, măcar unele, ar trebui să li se permită să le rămână personale.

sursa foto