Când şi când am mai scris despre chestii pe care un comunicator n-ar trebui să le facă în relaţia cu presa, cu bloggerii sau cu destinatarii unui email! Dar nu m-am gândit să fac o colecţie de chestii pe care cei din PR le fac, iar ziariştii le detestă. Am găsit-o făcută pe LinkedIn, şi am râs atât de tare când am citit mesajul cu tartina încât trebuia să scriu de ea!
Ar mai fi de adăugat că părerile vin de la ziarişti serioşi, nu de tipul “Vezi aici absolut nimic extraordinar dar despre care noi spunem că o să te facă să rămâi prost. De fapt, e un căcat de non-ştire despre funda de la bikinii vreunei starlete de care, oricum, n-ai auzit şi nici nu te interesează să auzi!”
Am râs când am citit, însă mi-a trecut repede când mi-am dat seama că la noi mesajul lipsit de profesionalism ar fi fost cam aşa:
Ce au spus ziariştii? O grămadă. Şi cred că e important, pentru binele comunicării, ca oamenii care se ocupă cu asta să le ştie. Şi să nu le facă. Ce o să citiţi mai jos sunt exclusiv citate, nu mai pun ghilimele.
Nu mă deranjează să fiu căutat de oameni de la PR, întrucât am nevoie de 104 idei pentru rubrica mea în fiecare an, dar mă scoate din sărite când au idei fixe, sunt preţioşi şi plictisitori. Faceţi efortul să ne cunoaşteţi, pe mine şi pe cititorii mei, fiţi creativi şi, vă roooog!, nu mă plictisiţi!
Când mă sună. Punct.
MAJSCULELE! Mă scot din minţi! Cred că dacă pun MAJUSCULE la subiectul mesajului au mai multe şanse să-l citesc. De fapt, e invers. Email-urile care au MAJUSCULE la subiect ajung direct în TRASH!
Odată, cineva de la PR m-a sunat şi mi-a spus “programul meu de tracking îmi spune că nu mi-ai deschis emailul, aşa că te sun acum pentru follow up”. Mulţumesc, dar nu, mulţumesc.
Sfat: încercaţi să aveţi pretenţii mai mici. Dacă clientul vostru e prea mic şi neimportant, nu aveţi nici o şansă să faceţi un ziar cu circulaţie naţională să scrie despre el. Puneţi lucrurile într-un context, găsiţi povestea mai mare din care e şi el parte şi arătaţi care expertiza lui relevantă în context. Iar dacă aveţi aşteptări mai mici, o să aveţi mai mult succes!
E o totală pierdere de vreme să cauţi pe Google articole despre clientul tău, după care să-mi trimiţi mie, cel care am scris (o singură dată, acum un an, şi pe un subiect care nu are legătură cu ce scriu eu de obicei, dar mă rugase editorul să acopăr subiectul) despre companie, un email cu “Salut, am văzut că te interesează subiectul…”
Urăsc când oamenii de PR îmi explică ce-i acela un embargou. Ştiu ce-i aia, nu e nevoie să mi se spună şi nici să mi se reamintească. De două ori. De asemenea, urăsc când oamenii mă sună să mă întrebe dacă am primit emailul lor. Iată o chestie mişto legată de email: funcţionează!
Mai degrabă o problemă cu PR-ul marilor companii: se bagă peste tine în timpul interviurilor sau vizitelor şi, în general, omoară orice poveste sau unghi personal de abordare, iar discuţia devine prea corporate.
Un bun comunicator ştie când ce vrea el să transmită nu e ştire sau nu se potriveşte şi o să aleagă să nu insiste, în loc de a-şi periclita relaţia cu un jurnalist. Mulţi jurnalişti au o listă neagră de adrese de email, iar mesajele se duc direct în spam (un exemplu al unei asemenea liste, şi nu e scurtă deloc!, se găseşte aici).
Eşti enervant dacă îmi trimiţi acelaşi lucru de patru ori fără să-ţi fi răspuns, dacă mă suni la ore nepotrivite, sau dacă-mi sari în cale la toaletă ca să-mi spui “ştirea” ta.
Când încearcă să dicteze sau să se implice în deciziile editoriale. Când apare ştirea? Pot să văd articolul înainte de publicare? O să-l publici într-un anumit fel, aşa cum vreau eu? Răspunsul e aşa: Asta e între mine şi editorul meu, nu mă mai aia la cap!
***
Pe de altă parte, sunt foarte sigură că există şi poveşti pe care oamenii din PR le au despre tâmpeniile pe care le fac jurnliştii. Sau bloggerii, de ce nu? Aveţi loc pentru ele la comentarii! :)
Leave a Comment