CFR = Cum Fraierim Românii

E 3 jumate noaptea. În loc să dorm, ca oamenii normali, cobor cu bagajul să fac check out la hotel. Taxiul vine în câteva secunde şi ajunge mult prea repede la gară. Mai am jumătate de oră până pleacă trenul, ce naiba faaaac?!

Cum intri în gară te doboară mirosul de om nespălat. Una dintre surse e chiar la intrare, claie peste grămadă, adunată peste nişte boarfe. Cealaltă e chiar în centru, prăvălită la baza unei coloane.

Identific urgent singura casă la care se vede lumină,dar trebuie să aştept cuminte până vine tanti. Cer biletul şi întreb dacă există prize în vagoane. Tanti zice că da şi mă bucur, fiindcă e puţin probabil să dorm, carte n-am, aşa că măcar laptopul să-mi fie tovarăş de drum. Iau la clasa 1, că cică acolo-s prize. Apropo, un bilet dus Sibiu-Ploieşti Vest costă 97 de lei, pentru 256 de kilometri, iar până la destinaţie trenul o să facă nu mai puţin de cinci ore şi trei minute!

Aş mai sta în gară până pleacă trenul, dar mirosul e de nesuportat, aşa că ies.

Peron pustiu, caut (măcar) o lampă!

Trenul e tras la linia trei, „dar e mai încolo, ăsta care se vede în dreptul gării pleacă la şase???. Inevitabil, trebuie s-o iau prin pasaj. Urăsc pasajele din gări: sunt întunecoase şi miros urât, dar n-am ce face. Cobor, urc. Pe peron e o beznă strivită doar, când şi când, de lanternele ceferiştilor care verifică nush ce la tren. Merg încet spre vagonul meu, vagonul doi, cine mă grăbeşte?!

În dreptul uşii, o fiinţă extraordinară, bărbat, după aparenţe, se uită la mine de sus, la propriu!, cum mă străduiesc să urc fără să-mi scape niciuna din genţi ori rucsacul cu laptop. Şi mai am şi punga de plastic cu apă şi alune. Desigur, nu face nici un gest să mă ajute. E mândru ceferist, ce mama naibii! Probabil că a făcut şi grevă că CFR-ul nu plăteşte sporuri de noapte. Ia mai dă-i dracu’ de pasageri, de ce le-am face fraierilor viaţa mai uşoară?!

Da, pisi, nu te strădui, să nu faci hernie sau ceva! Stai acolo şi uită-te la mine, să nu te mişti un pas! Aşa, stai în uşă! Mă urc, îi arunc cea mai cruntă privire de care sunt capabilă la ora asta, mă strecor (cu greu) pe lângă el şi trec.

Pentru priză, apăsaţi tasta 2 şi rămâneţi aşa!

Uite compartimentul, ieeeeee! Mă uit după priză. Ioc priză! De bucurie îi urez de sănătate lui tanti de la casă. Măcar dacă nu întrebam, dar am întrebat! Şi i-am lăsat şi bacşiş!

Măcar sunt şi lămpi individuale. Sunt, dar nu funcţionează, nici măcar una dintre cele şase. Resemnată, mă duc să fumez o ţigară, ultima înainte de drum, similară cu cea a condamnaţilor la… călătoria cu CFR.

Mă uit cine se mai urcă în tren, sunt doar două persoane. De fapt, numai una, o femeie, că cealaltă persoană sunt eu! Şi, mă rog, personalul navigant, sau cum le-o zice ăstora în cartea de muncă!

Mă instalez destul de comod pe unul dintre cele şase locuri, scot laptopul şi încep să scriu. O smucitură îmi indică faptul că trenul s-a pus în mişcare. Ta tam! Ta tam! Peste câteva minute, hop şi naşul! Are ochelarii pe nas, ca un pedagog de şcoală nouă. Îi dau biletul în timp ce-l întreb de prize. Sunt, dar în primul vagon. – Şi pot să mă mut? – Puteţi.

Normal că pot! Primul vagon e de clasa a doua, şi aş putea să pun pariu că tanti de la casă ştia unde-s prizele!

Serviciile premium ale CFR-ului

Trenul e deprimant de gol. În afară de femeia de mai devreme am mai văzut încă trei parageri, fiecare cu compartimentul său! Şi eu am compartimentul meu. Presupun că pe la Făgăraş sau Braşov s-or mai urca. Şi poate la Ploieşti, dar eu cobor acolo azi, că nu mă duc direct acasă. Adică altfel ce sens are avea să aibă trenul atâtea vagoane, vreo 6-7, să tot fie!

Da, sunt prize în compartimentul ăsta, dar în loc de şase locuri, sunt opt, mai înguste şi mai incomode. Măcar nu e frig, deşi ar putea să fie mai cald. Apăs pe butonul „mai cald??? iar indicatorul pare să arate că a priceput comanda.Acum, când mă uit la el, s-a resetat, ca şi cum n-aş fi apăsat în veci pe butonul ăla! Damn! Trece naşul, dă din cap. E ok? E ok.

De fapt, acum, că îmi amintesc în ce an suntem şi pe ce continent, nu prea e ok. Nu e deloc ok!

Încerc să adorm. Până la Ploieşti mai am ceva mai mult de patru ore şi, dacă reuşesc să mă odihnesc oricât de puţin în noaptea asta, sunt preţioase! Mai am o singură dilemă: oare să sting lumina sau nu?!

(…)

Am stins-o. Coafura a rezistat, iar trenul a ajuns în gara Ploieşti cu două minute mai devreme. Servicii premium, să nu ne mai plângem! :)