Fără îndoială, oricare dintre noi păstrăm dragă şi preţioasă amintire unor dascăli ce ne-au format în anii de şcoală, făcându-ne să prindem drag de materia lor dar, mai ales, făcându-ne să devenim oameni buni, la fel ca ei, ne-au motivat, cu drag şi cu bândeţe, să ne autodepăşim.

Când am fost la Oradea, am întrebat în dreapta şi-n stânga de un dascăl special al oraşului (în fiecare loc există un asemenea om care îşi pune amprenta pe câteva generaţii) şi am fost îndreptată către profesorul de română, Dorel Tifor, pentru care nu am auzit decât vorbe de laudă, atât înainte cât şi după ce am stat de vorbă cu dânsul. De altfel, a acceptat cumva rezervat întâlnirea noastră fiindcă, zice domnia sa, “eu doar mi-am făcut treaba”.

A preferat să ne întâlnim în holul amplu de la Continental, pentru o cafea şi o apă minerală, şi am stat la poveşti preţ de vreo două ceasuri, şi aş mai fi stat, dacă nu trebuia să fug la o altă întâlnire. Profesorul Tifor e volubil şi vesel şi extrem de natural. Nu foarte înalt, cu păr alb, şi cu un zâmbet ce nu i-a părăsit expresia aproape deloc, până la finele discuţiei profesorul Tifor m-a făcut să-i invidiez pe orădeni (şi) pentru a fi avut un dascăl atât de minunat! A intrat la Gojdu ca elev, a plecat la facultate, a revenit apoi profesor, tot la Gojdu, şi, mai târziu, a fost director. Aproape jumătate de secol în acelaşi liceu!

– Conform unor declaraţii, se zice că sunteţi unul dintre cei mai iubiţi dascăli din oraş, deşi sever. Cum vine asta?
– Deunăzi, o colegă, profesoară şi ea, zicea că fiul ei se tot întreabă cum Dumnezeu, dacă am fost atât de sever cu ei, copiii m-au iubit în neştire. Nu ştiu, poate că şi relaţia era alta. Adică şi atunci când luau un 2 – doiul se numea lebădă – îl luau cu zâmbetul pe buze, pentru că ştiau că pot să vină după aia şi să ia şi zece, şi că supărarea mea nu ţine mult.
– Dar cum reuşeaţi să păstraţi relaţia asta? Eu am făcut şcoala mai pe vremuri şi exista un respect faţă de dascăl, faţă de învăţătură, un respect care acum pare că nu mai există.
– Acuma e o tristeţe fără măsură, da.
– Şi, totuşi, cum aţi reuşit?
– Eu cred că e şi o chestie de vocaţie. Şi mereu le-am spus şi elevilor să meargă la o şcoală pentru care să simtă chemare, că asta e cel mai important, nu la ce vor părinţii. Şi părinţii mei ar fi vrut să mă îndrept spre ceva mai ştiinţific, dar eu nu, am spus că vreau filologie şi asta am făcut.
– O… chemare?
– Prin anul trei, profesorul de română mi-a propus să o cotesc spre jurnalism, şi era tentant, aşa, dar până la urmă mi-am dat seama că aş scrie despre îndeplinirea planului exemplar la cota de lapte şi alte chestii de-astea şi nu m-am dus, chiar dacă ar fi fost nişte avantaje, primeai casă… Dar nu, am făcut meseria de dascăl, am avut chemare.
Eu am predat mereu la liceu, dar am luat clasele din gimnaziu. Erau adorabili. Chiar îmi aduc aminte de o inspecţie, când o profesoară de la Eminescu m-a întrebat ce naiba le făceam, că se termina ora şi ei erau coadă după mine până la sala profesorală.
Într-un moment de nebunie ne-am apucat să facem şi teatru de păpuşi. Am chemat pe cineva de la teatru să ne înveţe, am luat premii la Cântarea României, dar nu asta era miza. Miza era plăcerea cu care făceau copiii asta. Ne duceam la grădiniţe să dăm spectacole, ţin minte şi acuma, era o piesă care se chema Alina şi Gâscănelul, ăia mici erau atât de fericiţi! Astea sunt nişte satisfacţii pe care nimeni nu ţi le poate oferi, doar viaţa de dascăl.

Am văzut evoluţia educaţiei în România!

Când am intrat eu în şcoală era perioada aia neagră, sinistră. Învăţam în săli de clasă fără nici un pic de încălzire, într-o clădire mamut, iar la internat trebuia să-ţi aduci paie ori saltea de acasă. Era cumplit. Din păcate, acum sunt condiţii şi nu sunt dascăli.
Când m-am întors la liceu, după facultate, directorul de atunci ne-a spus că ne aruncă în gura leului şi dacă ne descurcăm, bine, dacă nu, La revedere! Ne-a obligat să facem performanţă! Şi mai era ceva: în facultate noi făceam metodică, metodică pe bune. Acum orele astea de pedagogie sunt vai de capul lor. Noi am învăţat să ne fie drag de elevi. Pe vremuri, dacă nu aveai planul de predare, dacă nu erai stăpân pe materie, nu intrai la clasă!
– Bine, materia ca materia, dar disciplina?
– Ei nu vor să fie neastâmpăraţi, dar aşa sunt, prin natura lor. Şi atunci mi-a venit o idee, pentru cei de la gimnaziu! Am găsit o carte, Minunatele aventuri ale căpitanului Corcoran, era cu tigri, prin India, cu prinţi, cu prinţese, nemaipomenită. Şi în fiecare oră, la început, le spuneam că, dacă sunt cuminţi, mai citim un pic din ea, aşa că stăteau de-o sfinţenie nemapomenită, erau atâta de drăguţi!
– Ca în scrierile lui Băjenaru, „Bună dimineaţa, băieţi!???…
– Da, da. Aşa.
– Cum era profesorul dumneavoastră de română?
– Oh, au fost minunaţi, toţi. Şi nu doar la liceu ci şi la şcoală, eu am avut norocul să am profesori universitari, mutaţi la ţară cu domiciliu forţat, vă daţi seama ce carte ştiau!
Aveam un profesor de istorie care ne-a fost şi diriginte, şi după ce drumeţeam cu el să strângem diverse cioburi, şi ne povestea o grămadă de lucruri, veneam la clasă şi citeam din manualul lui Mihai Roller (n.m. un super comunist care a ajutat mult la „mânărirea??? trecutului românilor în manualele şcolare), vă daţi seama că nici nouă nu ne plăcea şi săream toate citatele alea, ale lui Stalin, ale lui Dej… Iar profesorul nu ne certa. Înţelegea şi el că preferăm istoria lui, nu pe cea a lui Roller.

Copiilor nu le mai e drag nici de Creangă

– Cum putem să-i învăţăm pe părinţi să-şi înveţe copii să le fie drag să citească?
– Punctul nodal rămâne dascălul, el trebuie să-l înveţe pe copil asta, trebuie să-i stârnească interesul pentru citit. Unii nu au nici lecturile obligatorii parcuse. Eu eram sever la lectură. Dacă nu citeau, primeau „lebede???, şi ştiau clar că de asta le-au primit. Şi la fel era şi cu nota 10, dar pentru asta trebuiau să demonstreze că au citit mai mult decât manualul şi lecturile impuse.
– Dar oare ce face o carte bună?
– Plăcerea lecturii, să vrei să vezi ce e scris în pagina următoare. Opera merge spre cititor, nu spre critică.
– Ce ar trebui să citească cei mai tineri pentru a descoperi plăcerea lecturii?
– O problemă ar fi şi faptul că nu prea mai avem literatură pentru copii… Le-aş pune în mână Legendele Olimpului, povestite, aşa, nu Iliada în versuri… Cântă zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul … cum să le placă asta? Nici Creangă nu le place, nu mai e savurat de ei.
– Cum a fost ca dascăl de limba română într-un oraş cu un procent destul de mare de etnici maghiari?
– Eu n-am simţit procentul ăsta… În fine, nu ca dascăl. La începutul carierei am predat un pic şi la Liceul Maghiar, o colega avea nevoie de înlocuitor. Şi au fost copii foarte buni, chia dacă eu pe atunci nu ştiam o boabă maghiară. Ţin minte şi acum, că aveam în programă o poezie de Goga, cu cerdac, şi a trebuit să le desenez, ca să priceapă, chiar dacă sunt antitalent la desen, fiindcă nu ştiau cuvântul. Dar voiau să înveţe română, erau interesaţi de limbă, şi academic, dar şi social, pentru că se făceau multe activităţi comune, se legau prietenii. Acum s-a mai pierdut interesul. Dar nu ungurii de rând sunt problema, vârfurile lor sunt.

Plata per capita e o catastrofă!

– O viaţă de om la catedră… Cum aţi reuşit să nu vă blazaţi?
– Pasiunea şi dragostea pentru elevi.
– Cam ce lipseşte astăzi…
– Da. Dar sunt mai mulţi factori pentru scăderea calităţii educaţiei: dascăli, părinţi, elevi. Părintele nu mai are vreme de copii, dascălul nu mai are pasiunea aia pe care ar trebui s-o aibă, elevul e atras de altele… Dacă nu se va schimba ceva radical nu ştiu unde o să ajungem. Noi pregătim vârfuri pentru export. Din penultima mea clasă de dirigenţie trei sferturi sunt plecaţi afară, eminenţe în diverse domenii, şi vor rămâne acolo. La ce să vină?! Ce le oferă ţara asta? Caragiale n-a greşit, el a văzut Lanţul slăbiciunilor numai într-o direcţie, dar acum e la nivel macro. E eternă toată povestea. Şi a văzut-o el, care, culmea!, nu era român, era grec.
– Cum a fost perioada de director de liceu?
– Când m-au numit director, eu am spus că nu sunt făcut pentru asta, dar se pare că, totuşi, am fost, fiindcă unii spun că a fost una dintre cele mai bune perioade ale liceului. De altfel, când m-au chemat la inspectorat, iniţial am refuzat. Până la urmă, am spus că accept, dar cu o singură condiţie, să-mi păstrez clasa de dirigenţie, îmi erau atât de dragi! Nu eram obligat, puteam să „scap???, cum s-ar zice, dar eu n-am vrut. Cu asta cred că rămân în analele inspectoratului, că pentru dirigenţie urma să nu mai fiu plătit.
– Ce aţi schimbat, fiind în această funcţie?
– Relaţiile dintre profesori şi elevi, aici am lucrat mult şi am avut pretenţia să fie mai apropiate şi mai calde, să nu fie acel ex cathedra ci copiii să simtă că pot veni către profesor, că pot să pună întrebări, că există deschidere. Chiar mi s-a reproşat că făcusem o şcoală a copiilor, dar eu am spus că fără copii şcoala nu există, nu am avea unde şi cui să predăm.
– Apropo, de asta, aş vrea să vă întreb cum ajung să fie trecuţi clasa copii care nu ştiu nici măcar să scrie corect gramatical?
– Păi… Iar nu vreau să fiu răutăcios, dar sunt cadre didactice care nici ele nu stăpânesc prea bine limba… Când eram inspector am intrat odată într-o clasă şi am întrebat cine e tăntălaul care a scris pe tablă cu asemenea greşeli, iar elevii mi-au răspuns în cor „doamna dirigintă!??? – ce să mai spun!?
Există şi o indolenţă. Ştiţi că acum nu se mai verifică temele la clasă? Se dau, dar nu se verifică! Văd la nepotul meu asta. Nu i se controlează, şi ştie asta, aşa că nu-şi mai bate capul. Dar şi asta e o hibă a sistemului, cred. Plata per capita e o catastrofă! Te obligă să-i ţii acolo, cât mai mulţi, ştiu, nu ştiu, trebuie să-i păstrezi acolo, în clasă! Nu contează dacă se face performanţa sau nu!

***

Am stat ceva la poveşti cu Profesorul, o adevărată plăcere, vă spun!, intrând până în detalii de analiză gramaticală pe textele lui Marin Preda şi autori preferaţi – am descoperit că aveam în comun, printre altele, dragul de Rebreanu, am vorbit despre oraş, despre împărţiri şi linii nevăzute trasate între oameni, despre vrajbă, iertări şi împăcări. Şi sper că povestea asta, adusă printrerânduri de Cosmote, să vă amintească cu drag de anii de şcoală şi, de ce nu, dacă sunteţi dascăli, să vă amintească de ce sunteţi, de fapt, acolo, la catedră – şi nu, nu e vorba de a încasa un salariu!

Share: