Până să fac balet, în copilărie, pentru vreo câteva luni, eram convinsă că balerinele dansau pe vârfuri tot spectacolul şi mă miram, cu mintea mea de copil, cum pot să stea cocoţate aşa ceasuri întregi.  Când am început baletul, însă, şi am primit o pereche de poante, misterul a fost întrucâtva rezolvat. Nu-mi plăceau şi nu mi se păreau comode, însă faptul că erau roz, chiar şi aşa, pal, a compensat o parte din suferinţă.

“Cariera” mea în balet s-a încheiat repede, fiindcă m-am plictisit repede de plié, pique, jeté, pointe, cabriole şi alte exerciţii pe care nu mi le mai amintesc acum. După ce făcusem gimnastică, sport în care disciplina e teribil de strictă, eram sătulă de comenzi, iar eu aveam mai mult chef de joacă decât de exerciţii, iar şi iar!

Am rămas, totuşi, cu drag de balet şi de dans. Nu peste mulţi ani, când aveam să descopăr dansul contemporan şi teatru-dans (nu departe, ci chiar în familie), aveam să iubesc şi mai mult această formă de expresie artistică. Iar experienţele ca spectator au hrănit şi completat, de cele mai multe ori fericit, această iubire.

Azi, însă, am dat de un film despre poante şi mi-am amintit că, nu cu mult timp în urmă, am citit un articol despre pantofii de dans de la English National Ballet, despre cât de mult înseamnă pentru o balerină. E acolo şi o scurtă istorie a pantofilor de balet, începută pe la 1725 de Marie Camargo, la Paris, odată cu, probabil, primul entrechat pe o scenă, un pas de balet cu sărituri. Până atunci se dansa cu tocuri, dar pentru ca săriturile să fie mai ample, Marie a ales încălţăminte cu talpa plată. Sigur, de aici şi până la poante, aşa cum le cunoaştem noi, a mai curs ceva apă pe Sena! Mi s-a părut fascinant tot articolul, probabil, deşi fetiţa aia a devenit o femeie care iubeşte pantofii cu toc, nostalgia poantelor roz purtate odinioară în copilărie a rămas!

AICI e filmul despre care spuneam şi, mai jos, Plisetskaya, lebădă:


Share: