Domnul de la cărţi

Pe Altelierului, chiar înainte să întri în piaţa Matache, stau înşiraţi pe marginea drumului, printre maşini, diverşi târgoveţi. Cei care au marfă prea puţină sau nepotrivită pe tarabele din piaţă, expusă de obicei pe-o navetă răsturnată de bere. Acolo e o mamaie care vinde brânză ceva mai ieftină şi nişte ouă, bătrânul cu linguri de lemn, vreo două-trei fete care vând flori. Acum, că e sezonul lor, tufănele sau “crizante”: Ia crezantema, fromoaso!, uite ce mândreţe!

Mă uit în fugă la bulgării aurii sau roşcaţi dar ştiu deja că nu-mi plac şi că n-o să cumpăr. Îmi plac mai mult tufănelele, mici şi ciufulite, mirosind a toamnă. Şi, oricum, crizantele lor sunt cam trecute, iar eu prefer să cumpăr flori de la bătrânele.

Mă duc acolo pe străduţă în fiecare sâmbătă sau duminică, după ce am terminat de cumpărat ce-mi trebuie, ca să văd ce “noutăţi” mai are domnul care vinde cărţi vechi. Taraba lui e lângă dugheana de presă… Deşi presă e un termen nepotrivit de vreme ce acolo se lăfăie cărţi de amor cu perechi diabetic colorate pe copertă, forme de gătit prăjituri, DVD-uri, cărţi şi tot ce mai găsesc revistele şi ziarele să vândă, doar-doar o cumpăra cineva şi… presa!

Mă uit cu atenţie la cărţile lui. Pe multe dintre ele le recunosc, sunt aceeaşi ediţie care se află şi în biblioteca părinţilor. Domnul care le vinde nu mă bate la cap, ştie deja că dacă vreau să iau ceva, iau. Aşa m-am ales cu Magicianul lui Fowles pentru doar cinci lei sau cu Moromeţii pentru zece. Sunt şi la ai mei acasă, la trei minute de mers pe jos de mine, dar îmi e aşa drag de unele cărţi încât îmi doresc să le am şi eu. Şi, cumva, mi se pare extrem de trist să dai doar cinci lei pe Magician…

Azi mi-am ales o carte de bune maniere (!) apărută în 1967.  E scrisă cu umor şi cu bun simţ, nimic tovărăşesc, probabil o să redau pasaje din ea şi pe-aici, şi m-am amuzat că există un Dicţionar de etică pentru tineri.

– Ăştia nici nu ştiu ce-i aia etică, domnişoară, da’ să dea banii pentru un dicţionar.
– Şi-atunci de ce l-aţi expus taman p-ăsta, dacă nu se vinde?
– Păi poate vine vreun bunic sau vreun părinte cu intenţii bune…

Pe masă, înşirate frumos, Delirul, Ferma animalelor, ceva de Maupassant, Doamna Bovary, Moarte pe credit a lui Céline… Cărţi clasice. Preţuri fixe. Cinci lei, zece lei. Uneori, mă întreabă ce am chef să citesc şi îmi face recomandări.

– Ce căutaţi azi?
– Nimic special, doar să citesc ceva frumos, uite-aşa, ca ziua asta. Să dau pagina de pagină, să curgă scrisul şi să nu mă încrunt.
– Aţi citit Villete? E scrisă de una dintre surorile Brontë.
– Nu.
– Cred că o să vă placă Lucy, adică eroina principală. Au fost talentate surorile astea, păcat că au murit tinere.

Aşadar, nu le vinde numai. Le şi citeşte. Şi de fiecare dată aş vrea să-l întreb cum de-şi vinde biblioteca dar nu îndrăznesc. În fine, bănuiesc de ce, dar pare să-şi iubească autorii şi cărţile lor, presupun că simplu nu-i e să se despartă de ele. Deşi o face cu zâmbetul pe buze.

Cinci lei şi Villete. Şi, da, îmi place. A avut dreptate domnul de la cărţi.