N-am urmărit cazul femeii care a sfârșit zdrobită pe trotuarul din centrul orașului. Am văzut doar câte un status pe ici, pe colo, pe FB, dar cumva eram sigură că fiecare oră care trece o distanțează de tendințele suicide, că o să se termine cu bine, că se intervine, că sunt acolo oameni capabili care să aibă grijă de ea. Acum mă întreb de ce eram așa sigură, că doar trăiesc în România!
Să-ți pui capăt vieții e un proces care sfidează instinctul primar de supraviețuire și doar cineva care suferă de o boală psihică e capabil de un astfel de demers. Însă faptul că nu s-a aruncat de la bun început îmi spune că, undeva, în adâncul minții și sufletului ei, femeia aia nu dorea să moară ci doar nu mai știa cum să trăiască în pace cu ea însăși, iar tentativa de suicid a fost un strigăt de ajutor.
Și cum i-am răspuns noi, semenii ei, oamenii? Am lăsat-o 35 de ore să macine aceleași gânduri pe marginea blocului. Noi, cei de pe margine ne-am holbat sau, după caz, am asistat neputincioși la felul în care această femeie a fost lăsată să moară. Pe de-o parte, pentru că negociatorii nu au reușit să aibă un dialog cu ea, pe de altă parte pentru că în țara asta, în 35 de ore, nu am fost în stare să facem rost de o plasă ori o saltea – deși, eu, una, ma îndoiesc teribil de eficacitatea unei astfel de măsuri, în cazul în care femeia ar fi fost ferm decisă să-și încheie socotelile cu viața.
Iar azi, după o anchetă făcută de o comisie, concluzia, comunicată de Raed Arafat, e că victima a fost de vină: ???victima nu a cooperat, contactul verbal cu ea fiind imposibil???. Deci cam atât despre negociatori și negociere…
Iar adevărul e că nu avem proceduri legale pentru astfel de cazuri.
În altă ordine de idei, tot în raportul comisiei de anchetă se arată că ???de la începutul anului au fost șase cazuri de tentativă de suicid, iar după cazul femeii, începând de vineri seara şi până în prezent, alte șapte cazuri???.
Iată, deci, la ce duce goana dupa senzațional și mediatizarea unei astfel de tragedii: încă șapte tentative de suicid. Felicitări, ce să zic! Dacă presa de la noi ar avea conștiință, cazurile astea i-ar fi trecute apăsat pe răboj. La fel ca în cazul celor care, acum câțiva ani, au încercat să-și ia viața cu Furadan, după ampla mediatizare a sinuciderii Mădălinei Manole.
Poate dacă ar exista o minimă responsabilitate, în loc de interminabile talk-show-uri în care să se analizeze ce s-ar fi putut face, ca și cum invitații parerologi ar fi specialiști în a face, am vedea prin presă niște campanii serioase de educare în privința depresiei. Care, vă reamintesc, apăsat, NU E UN MOFT! E o boală! Una care, netratată, poate deveni mortală.
Leave a Comment