Mă frapează de fiecare dată când străinii îmi spun cât de mult le place România, ce locuri frumoase, ce oameni grozavi, ce de lapte, câtă miere, iar treaba asta se întâmplă cu majoritatea celor care ajung să vadă mai mult de-o cameră de hotel și o sală de conferințe, eventual un restaurant-două și vreo piață centrală a vreunui oraș ori centrul său vechi.
Îmi spun de fiecare dată că normal că le place, d’oh!, că de frumoasă e frumoasă, ce-i drept, ba chiar sunt și mulți oameni mișto, doar că…

Succesul. E în firea noastră să-l căutăm. Dar prea mult timp am așteptat să ni se spună unde-l găsim. Am zis că e pus de-o parte pentru unii. Sau undeva prea sus ca să-l atingem. Că trebuie să pleci din țară. Sau să rămâi, dar la putere.

Admit că nu-mi sunt străine câtuși de puțin gândurile astea. Că m-am gândit să plec. Dar, în timp ce luam în considerare varianta asta, nu m-am oprit din a mă ambiționa să merg pe drumul meu, în felul meu.

N-am urmărit cazul femeii care a sfârșit zdrobită pe trotuarul din centrul orașului. Am văzut doar câte un status pe ici, pe colo, pe FB, dar cumva eram sigură că fiecare oră care trece o distanțează de tendințele suicide, că o să se termine cu bine, că se intervine, că sunt acolo oameni capabili care să aibă grijă de ea. Acum mă întreb de ce eram așa sigură, că doar trăiesc în România!

Să-ți pui capăt vieții e un proces care sfidează instinctul primar de supraviețuire și doar cineva care suferă de o boală psihică e capabil de un astfel de demers. Însă faptul că nu s-a aruncat de la bun început îmi spune că, undeva, în adâncul minții și sufletului ei, femeia aia nu dorea să moară ci doar nu mai știa cum să trăiască în pace cu ea însăși, iar tentativa de suicid a fost un strigăt de ajutor.

La fel ca alte domenii, industria organizării de concerte (mai ales cu artiști de afară) e destul de tânără la noi. Astfel, în ciuda faptului că avem și profesioniști care s-ar descurca mai mult decât onorabil în orice țară civilizată din lume,
– în Capitală încă lipsește un spațiu indoor cu sonorizare bună și capacitate care să permită suficient public pentru ca prețul biletului să fie accesibil pentru cât mai mulți,
– lipsesc mai mulți oameni care să se priceapă la promovare,
– lipsesc sponsori pe evenimente culturale de nișă, fiindcă toți vor popor, iar poporul vrea mici și bere, că atâta știe, că atâta educație are.

După ce a ajuns la glorioasa concluzie că statul risipește prea mulți bani cu alocația copiilor, ministra Mariana Câmpeanu a declarat azi că (de fapt) e preocupată de soarta femeii mamă și că dorește mult să-i simplifice viața, de exemplu prin semipreparate, ca să nu mai stea, ea,  mama și femeia, să curețe cartofi.

Că asta e problema femeii în societatea românească și din perspectiva ministerului muncii: curățarea cartofilor! Și ce bine că a fost identificată fiindcă, iată!, acum va fi rezolvată cu ajutorul semipreparatelor. Sigur, nu contează că alea sunt pline de chimicale, ca să reziste în pungă nici făcute, nici nefăcute, și, prin urmare, de fapt femeia nu e ajutată ci mai degrabă încurcată.

Aşa că, în semn de preţuire pentru ideea genială, am simţit nevoia să-i scriu o odă!

Ieri, parlamentarii şi-au făcut poftele siluind Codul Penal şi şi-au votat o imunitate care să le permită, lor, dar şi primarilor, ce oameni generoşi!, să nu mai fie deranjaţi de justiţie când comit acte de corupţie, trafic de influenţă, fals sau abuz în serviciu.  Deja există reacţii de-afară, unele chiar dure, care condamnă treaba asta, şi pe bune dreptate, politicienii autohtoni nu mai au nici o măsură şi nici măcar – asta mă scoate cel mai tare din minţi!!! – nu mai încearcă să-şi acopere cumva matrapazlâcurile, prostia, minciunile şi lăcomia. Au ajuns în zona în care se cred invincibili, ei, familiile lor şi toată clica de purtători de serviete şi pupători în fund.

Mai nou se răspândeşte la noi şi moda Halloweenului, cu bostani sculptaţi, meniuri speciale, petreceri tematice şi costume mai mult sau mai puţin reuşite. Zi liberă de la Guvern nu vreţi?!

Nu pricep de ce, dintre toate lucrurile de afară, noi ne găsim să importăm numai distracţiile şi prostiile! Nu e suficient că nu mai avem Dragobete, fiindcă l-a furat Valentin, sau că sărbătoarea Crăciunului nu mai are aproape deloc semnificaţie religioasă ci totul s-a transformat într-o goană după cadouri şi reduceri şi oferte şi Moşi Crăciuni ofiliţi la fiecare colţ de stradă. Nu, ne trebuia şi sărbătoarea comercială a sperietorilor!

Bine că ne plac fantomele americane dar lăsăm în paragină zeci de castele şi palate existente în România, ca Nopcsa, Micul Trianon, Kemeny, Banffy, Teleki şi atâtea altele. Da’ de ce să importăm nişte respect faţă de trecut, sau măcar nişte respect, aşa, în general, când, iată, putem să ne distrăm cu un meniu special de Halloween?!

Bleah!

Am citit azi un articol din Gândul despre copiii instituţionalizaţi, despre cât e de greu să înfiezi, câţi sunt, cu cifre, sume şi detalii. E aici. Dincolo de faptul că o adopţie poate să dureze şi până la doi ani, am mai aflat că sunt peste 32.000 de oameni care lucrează în acest sistem al copiilor instituţionalizaţi şi 60.000 de copii. Practic, ceva mai mult de un adult la doi copii. Şi la calculul ăsta nu se pun la socoteală ONG-urile, acţiunile de CSR şi alte ajutoare din afara sistemului de stat, da?

Nota de plată este de 150 de milioane de euro pe an, cam 32 de lei pentru fiecare copil. De fapt, doar şapte lei ajung la copii, însă, restul se întorc în buzunarul statului, o parte ca salarii, o parte ca impozite pe aceste salarii. Iar îngrijirea copiilor nici măcar nu este dintre cele mai bune, aşa cum ştim cu toţii.

Poate ştiţi, Simona Halep a avut anul ăsta un parcurs excepţional, ajungând în top 20 WTA. M-am bucurat pentru victoriile ei, aşa cum mă bucur pentru victoria internaţională a oricărui român, fie că e sportiv sau inventator ori olimpic, fiindcă e bine să se audă afară şi lucruri faine despre români.

Mă aşteptam ca orice român cu IQ suficient cât să-i permită logarea pe facebook o să se bucure şi o să se mândrească cu Simona. Că, în cazul în care o să intre pe pagina oficială a fanilor Simonei, în ciuda faptului că Simona s-a oprit în optimile US Open, o s-o felicite şi o să-i mulţumească pentru bucuriile pe care ni le-a adus până acum.

Dar am greşit, aparent, fiindcă iată ce mesaj a apărut pe pagina Simona Halep Official Fanpage:

Am citit azi un text patetic scris de o tânără din România care studiază la Londra, unul despre cum l-a omorât Occidentul pe Dumnezeu şi despre cum vrea ea să scape de globalizare şi alte nebunii occidentale şi să se întoarcă în România.

Am citit, am râs, şi eram gata să trec peste, dacă nu m-aş fi uitat în josul paginii la numărul de like-uri. 11.000 (unsprezece mii) de oameni considerau că fătuca are dreptate, că România şi românii sunt buricul pâmântului şi Occidentul e un infern sau aşa ceva. Asta se întâmpla acum vreo trei ore, între timp numărul de like-uri s-a dublat.