Bag seama că ori înnebunește lumea, ori ieri s-a aliniat vreo planetă responsabilă de fixurile oamenilor care fac lucruri trăznite când li se pune lor pata – așa cum sunt ele prezentate în cinematografia foarte contemporană, că, na, la TIFF, cu câteva excepții de neprețuite arhive, numai filme noi se văd!
O să trec ușurel peste filmul cu vaca, primul dintr-un calup de patru văzute ieri, nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, a fost ca un banc sec, așa, ci pentru că voi să mă concentrez pe Mr. Gaga – minunatul documentar făcut de Heyman Brothers despre uluitorul Ohad Naharin, coregraful & directorul artistic al Batsheva Dance Company, una dintre cele mai bune din dansul contemporan. Ăăăă… din lume!
Am văzut Batsheva cu Decadance anul trecut la FITS, n-aveam cum să ratez povestea genialului coregraf al companiei. Documentarul, realizat la 25 de ani după ce regizorul a văzut primul spectacol gțndit de Naharin, și la opt ani după ce a început acest proiect, e ca un best of Naharin, pentru că sunt multe pasaje cu dans, desigur, dar face și racorduri între povestea lui personală și coregrafiile imaginate.
Ohad Naharin a crescut într-un kibbutz, a activat ca entertainer în armata israeliană vreme de trei ani, mergea să distreze trupele, apoi, la 22 de ani, a intrat în trupa Batsheva, pentru ca, nu după mult timp, să plece la New York cu geniala Martha Graham. Nu știu dacă vă puteți imagina, dar la 22 de ani să te apuci de dans e greu și foarte târziu. Dar lui i-a ieșit!
A studiat în paralel la celebra academie Juilliard și la School of American Ballet, a lucrat o vreme cu Maurice Bejart, apoi a furat-o, cu acte în regulă, adică certificat de căsătorie, pe Mari Kajiwara de la compania de dans Alvin Ailey, și a început să-și facă propria trupă și propriile coregrafii.
În 1990, Ohad Naharin revine în Israel, preluând conducerea artistică a companiei Batsheva care, pe vremea respectivă, aduna aproximativ zece oameni în public, majoritatea bărbați, pensionari, veniți mai degrabă să vadă craci decât dans.
Am asistat la repetițiile cu trupa, la enervarea de a încerca să imprimi dansatorului nu atât de mult o mișcare cât o idee care să devină mișcare, fluidă, firească, somatică și integrată. Libertatea imaginației extinsă de la coregraf la dansatori și, mai apoi, publicului, are legătură cu motivele pentru care îmi place atât de mult dansul contemporan.
Mr. Gaga
Naharin a dezvoltat Gaga, un limbaj coregrafic accesibil, care vorbește despre libertatea de mișcare interioară a fiecăruia dintre noi, despre posibilitățile nelimitate de expresie, artistică sau nu, pe care ni le oferă o ramă și, mai apoi, crearea liberă a unui dans care s-o mobileze. E un free style, dar unul care îți dă mai mult acces și focusare pe propriul corp, dar și mijloace pentru autodepășirea limitelor:
We become more aware of our form. We connect to the sense of the endlessness of possibilities. We explore multi-dimensional movement; we enjoy the burning sensation in our muscles, we are ready to snap, we are aware of our explosive power and sometimes we use it. We change our movement habits by finding new ones. We go beyond our familiar limits. We can be calm and alert at once???, spune Ohad Naharin.
Jurnal de Festival
În fine, că postul ăsta trebuie să aibă și un final, iar eu despre dans aș putea să scriu nesfârșit, vă mai zic trei chestii pentru care trebuia să fiți în sală și pentru care acesta e un post din categoria experiențelor #denepretuit, aduse printreranduri alături de MasterCard, care aniversează al zecelea an de parteneriat cu TIFF-ul – tradiție sau ce?! :)
Filmul a beneficiat și de o campanie pe Kickstarter, în urma căreia s-au strâns un pic peste 80.000 de dolari, și mi-a plăcut mult că realizatorii au făcut multe updates de atunci prin care și-au ținut comunitatea la curent cu toate detaliile despre film. Bine, ca să fiu sinceră, mi-a plăcut și campania, dar asta e altă poveste. Apropo, iată și niște linkuri: Gaga people, și despre film.
Istoria de jurnal de festival e așa: mi-am luat bilet la Mr Gaga din prima zi, dar, firește, ieri, când aveam nevoie de el, l-am uitat ca o floare pe masa din camera de hotel și, țopăind de la un film la altul, n-am mai avut când să mă întorc după el. Prin urmare, mi-am cumpărat bilet, fain, frumos, de la casierie, cu cardul meu contactless, și am primit un loz de răzuit de la Master Card, puteam să câștig o invitație la petrecerea lor din cadrul TIFF. Dar cum eu aveam deja invitație, am oferit lozul voluntarei de la bilete. Și ghiciți ce! A fost câștigător! Copil bucuros, eu la fel!
Mi se pare exact genul de experiență de neprețiut de care vorbește MasterCard în campaniile sale și de-aia am ales s-o povestesc.
De final, după ce filmul se terminase, în timpul Q&A, un băiețel de vreo 4-5 ani dansa pe interval, așa cum văzuse în coregrafiile din film, și, pentru că regizorul spunea că primul spectacol al lui Naharin pe care l-a văzut i-a schimbat viața, m-am gândit că poate filmul lui o să-i schimbe viața acestui copil. Cine știe ce mare dansator sau coregraf s-a născut ieri, hm? Lăsați-mă să cred în genul ăsta de minuni!
Leave a Comment