Un pic mi-e dor de mare zilele astea, deși n-am prea mult răgaz să visez la valuri și linistea aia – chiar mai bine, că-s departe, și o să cam rămân departe de mare o vreme.
Prin ur-mare (sic!) ieri m-am dus să văd o dramă columbiană, La cienaga – Entre el mar y la tierra, un film de ambiție și de autor. Așa cum ne-a zis ieri Mihai Chirilov la TIFF Lounge, filmul de autor e ăla în care regizorul centrază, dă cu capul, scrie scenariu, ba poate și preia din atribuțiile de producător un pic. Fix ce bifează Manolo Cruz în cazul de față, plus rolul principal, unul – îmi pot imagina – al dracului de greu, pentru care a slăbit 20 de kilograme și a învățat să stea nemișcat în poziții dificile.
Filmul ăsta e sub semnul lui între: dragostea dintre Alfonso și mama lui, Rosa (magistral display de joc actoricesc, apropo!), casa celor doi, între ape, relația dintre Alfonso și boala lui degenerativă, distonie musculară, care-l țintuiește la pat, relația dintre el și Giselle, vecina și prietena din copilărie, care amestecă mila cu un interes incert care aduce a un fel de dragoste, relația dintre el și aparatul care-l ajută să respire, desen, mare.
Alfonso s-a îmbolnăvit de mic copil și tot de atunci nu știe decât casa lacustră cu o singură cameră din mlaștini în care locuiește împreună cu mama lui într-o sărăcie modestă și curată. Rosa e silită să aibă grijă de fiul ei, prin urmare nu poate munci prea mult, așa că pescuiește iar peștele pe care-l prinde îl folosește pe post de monedă pentru a obține cele necesare traiului de zi cu zi și, mai ales, cele necesare lui Alfonso.
Alfonso desenează – e singurul lucru pe care-l poate face, de altfel, așteaptă cu interes vizitele lui Gisele și visează ca într-o zi să vadă marea. Vorbește greu, dar dar are umor, un umor aproape cinic, mustind de autoironie pe alocuri, exact genul de abordare pe care nu te aștepți s-o găsești la cineva în situația lui.
Sigur, după cum v-ați putea imagina, sunt și lacrimi de disperare și neputință, dar sunt și lacrimi de bucurie, și, pe alocuri, simți că unele scene, deși firești, cursive, sunt inserate acolo ca să te lovească în centrul lacrimal. Am rezistat cu brio până la final, când, duă sacrificiile Rosei de a face posibil transportul, Alfonso ajunge, în final, la malul mării care, dintr-o filmare aeriană, îți dai seama că e aproximativ peste drum. Mă rog. Un drum mai lat.
Mi-au dat lacrimile la fericirea simplă a visului împlinit, fiindcă m-am gândit că eu și oricine, majoritatea, mergem la mare, așa, fără să ne pregătim luni de zile, fără ca asta să pară imposibil, aproape, fără ca cineva să trebuiască să facă sacrificii nemăsurate pentru asta. Doar ne urcăm în tren sau mașină și mergem la mare.
Plus toate celelalte probleme, reale, desigur, dar incomparabile, dacă stai să te gândești, cu drama cuiva care e prizonier în propriul său corp, perfect conștient și dornic de lucruri atât de simple cum ar fi să înoate sau să iubească o fată.
O să încerc să țin minte asta ceva mai mult timp și să fiu o idee mai fericită din toate motivele pe care deja le am. Ceea ce vă doresc și vouă.
Leave a Comment