Iar e 30 octombrie și iar ne aducem aminte de Colectiv. Suficient de ironic și trist, mi se pare că tocmai asta nu mai reușim să fim: un colectiv. Fie ne-am calmat și ne-au luat valurile vieții, coșul zilnic, grijile, nevoile, invidia, fie pur și simplu am uitat furia, am uitat să mai fim împreună pentru că fiecare e pre(a)ocupat de ale lui, uitând că multe, de fapt, sunt ale noastre și numai împreună le putem schimba. Doar că trebuie să ne mai și pese de ceilalți…

Am citit în dimineața asta interviul cu Eugen Iancu, tatăl unuia dintre cei uciși acum trei ani de nepăsare. Omul nu vorbește de durerea lui, deși eu nu-mi pot imagina ceva mai crunt decât să-ți pierzi copilul, și mai ales într-un context în care viața lui nu ar fi trebuit să fie în pericol – întâi din cauza incendiului, și apoi din cauza sistemului sanitar de la noi. Alexandru Iancu avea arsuri pe mai puțin de o treime din suprafața corpului. Nu arsurile l-au ucis ci infecțiile căpătate în spital.
De altfel, în incendiul din noaptea aia blestemată au pierit 27 de oameni. Ceilalți 37+1 au murit în spitale, din cauza infecțiilor și, mai tarziu, din cauză că avem un sistem de suport cu psihologi atât de bine pus la punct…
În timp ce Bănicioiu, ministrul Sănătății din acea vreme, umăr la umăr cu Arafat, șeful ISU, ne spuneau să stăm liniștiți, că avem de toate, pacienții nu ar fi mai bine îngrijiți nicăieri în lume decât sunt îngrijiți la noi, iar personalul medical, perfect conștient de situația reală, a ales să tacă, complice.

Trebuie să spun că atunci, în 2015, cel puțin în primele zile, am fost printre cei care credeau că e imposibil ca autoritățile să mintă în halul ăsta, că nu se poate că existe un grad de cinism atât de mare, și iresponsabilitate pe măsură, că e pur și simplu crimă să le refuzi acelor oameni, și-așa greu încercați, acces la cea mai bună îngrijire pe care o pot avea – și care nu era aia pe care le-am putut-o noi oferi. Acum știu mai bine.

Îmi amintesc de furia pe care am simțit-o în acele zile, când am înțeles că, da, chiar sunt atât de cinici, chiar omoară, conștient, asumat, oameni, furia și tristețea celor două înmormântări la care am fost, că doar două am putut duce, deși oameni dragi am pierdut mai mulți atunci, furia și tristețea protestelor care au urmat, ???ieșiți din casă dacă vă pasă???, din zi în zi mai puțini, marșurile și lacrimile din 30 octombrie 2016, 2017, și furia și tristețea de azi când văd pe timeline râsete, glume și hăhăieli. Că viața merge înainte, nu?


Nu s-a schimbat nimic. Nu suntem mai responsabili și nici mai puțin toleranți cu noi înșine, dimpotrivă, mi se pare că devenim mai lipsiți de empatie față de ceilalți. Continuăm să trecem pe roșu, să ne băgăm în față la cozi, să ne preocupe mai mult stomacul decât mintea și sufletul, să dăm șpăgi, să nu facem măcar atât cât depinde de noi ca legile, oamenii, nedreptățile să se schimbe.

Dăm vina exclusiv pe stat pentru toate belelele noastre, o înjurăm pe Firea că nu face altceva decât concerte moca, dar participăm la ele, apoi o înjurăm din nou a doua zi. Punem pe FB poze cu mizeria din spitale, dar nu donăm bani pentru spitalul pe care îl construiește un ONG. Plătim o poală de bani pentru taxe și impozite dar nu luăm niciodată statul la rost că aruncă banii ăia pe prostii. Vrem politicieni responsabili dar nu-i luăm la rost suficient pe ăștia care ne fură pe față. Ba, mai mult, nu ne ducem la vot sau îi votăm, majoritar, tot pe ăștia care ne fură.

Plângem și ne plângem dar așteptăm să facă alții pentru noi. Inclusiv dreptate. Să ne fie bine, dar noi să nu schimbăm nimic. Și nici să nu ne cereți să semnăm undeva pentru asta. E un efort prea mare, deja!

***
N-am concluzii și nici soluții. Ca lucrurile să se schimbe depinde de fiecare dintre noi. Eu îmi fac partea.

Foto by Alex Mihăileanu

Share: