”We are the stuff dreams are made of, and our little life is rounded with a sleep” e unul dintre citatele mele favorite din Shakespeare, iar ieri mi l-a livrat impecabil un Prospero bulgar regizat de Robert Wilson într-o bucurie de spectacol.
Am văzut și ascultat destule Furtuni iar până acum preferata mea a fost varianta în care Prospero e jucat de Helen Mirren, în filmul regizat de Julie Taymor. De ieri, la favorite se adaugă și montarea lui Robert Wilson de la naționalul bulgăresc „Ivan Vazov”. În fapt, dacă aș fi mai puțin subiectivă, probabil că Furtuna lui Wilson de la Sofia ar putea ocupa chiar pe primul loc.
De ce? Pentru că mi s-a părut flawless. Decor minimalist, joc perfect de lumini și sunet, muzică, actori, regie, costume, peruci și machiaj – totul mi s-a părut atât de armonios construit și redat încât nu i-am găsit nici un motiv de cârcoteală.
Furtuna mi se pare piesa aia în care „binili învinge”, dar nu musai pentru că personajele pozitive triumfă asupra celor negative ci chiar pentru că binele din personaje surclasează nevoia de răzbunare și pedeapsă, e binele ăla care învinge răul din interiorul nostru. În lipsă de altceva, să-i spunem empatie. Sau omenie.
Spectacolul a fost o bucurie cap-coadă, cu elemente de cabaret, ironii fine și momente comice care te făceau să râzi de-a binelea și un joc actoricesc extrem de credibil și bine condus. Furtuna, în sine, e un melanj perfect între vis și realitate (ca, de altfel, întreaga piesă), construită din fum, tunete, fulgere și o perfectă coregrafie, genul ăla de moment în care îți dai seama cât de mult contează nu doar ce și cum spun actorii pe o scenă ci și cum se mișcă.
Tantălăii bețivani sunt perfecți și ei, mi-au amintit cumva de Vulpe și Cotoi în Pinocchio, ticăloși, lacomi și viciați. Caliban a fost desăvârșit în rolul său de monstru cu chip uman, un blestemat Smeagol medieval ale cărui imprecații sunt atât de creative încât ajung aproape să-ți fure un zâmbet, și care se închină la zeul butelcii cu alcool… Hello, 2024! Not much changed, ha?
Ariel joacă, de asemenea, ireproșabil, de la monologuri, la un adevărat tur de forță de mișcare scenică, e când sus, când jos, comandă urgia din vârful degetelor, instrument de tortură, dar și adevărat duh al blândeții.
N-o să vă trec prin toate personajele, dar o să vă spun că la final m-am ridicat în picioare de bunăvoie, nu doar pentru că toată sala aplauda în picioare. Și, ce idee năstrușnică!, vă îndemn să mergeți la Sofia ca să vedeți spectacolul. Dacă sunteți din București nici măcar nu e cale atât de lungă. Se joacă în 18 iunie.
După spectacol am fost vizavi de teatru la un fastfood local să mănânc ceva pentru că CFR-ul mi-a furat ora aia dedicată prânzului ieri și eram lihnită. Aparent, aceeași idee au avut-o si câțiva actori din distribuție, așa că am luat cina cu Caliban (Yavor Valkanov) și cu Zafir Radjab, care s-a recomandat simplu: Sebastian. Mi-a plăcut mult asta.
În fine, pentru că a fost și în spectacol, dar nu numai, ascultați asta:
Festivalul Internațional Shakespeare de la Craiova ține până pe 26 mai și e plin de bunătăți pentru inimă, minte și literatură, așa că zic sa încercați, măcar, să dați o fugă. La orice oră se întâmplă ceva mișto, vedeți aici programul.
Foto: Gergana Damyanova
Multumim, Ruxandra, ca ne porti cu tine !