Aseară, pe Arena Naţională, am călătorit în timp până hăt!, în vremea primilor ani de liceu, doar că, în loc să-mi ascult trupa preferată a acelor vremuri la boxele unui casetofon, am avut ocazia s-o aud live, alături de încă vreo 40.000 de ascultători. Cât de tare e asta?!
Ce mai freamăt, ce mai zbucium, vorba poetului, când au început să cânte Walking In My Shoes, prima dintre piesele vechi incluse în setlist! Dar nimic nu s-a comparat cu nebunia de la Enjoy the Silence. Am stat în zona gazonului A, mai spre B, aşa, cât să fie respirabil şi să avem şi loc de bâţâit, deci practic eram cumva cam prin mijlocul stadionului. Băi, băiete! Când au început cu words like violence break the silence s-a simţit un vuiet aproape fizic, de parcă se dădea lumină, iar la reach out and touch faith a fost la fel, o emoţie aproape palpabilă!
- foto: EMAGIC
A fost, cred, cel mai fain public pe care l-am văzut eu la un concert, la noi sau afară, şi atmosfera a fost pe măsură. De altfel, şi cei trei, Dave, Martin şi Andy, s-au străduit şi au făcut un show pe care nu cred că cei mai mulţi dintre cei prezenţi îl vor uita prea curând. Dave, cel puţin, a impresionat (şi) cu forma fizică: a ţopăit, a dansat şi-a făcut în toate felurile, fără să pară că i se termină bateriile. Şigur, a avut şi momente de respiro, în timpul celor patru piese cântate de Martin Gore. Dar chiar şi-aşa, jos pălăria!
Două ore şi jumătate, cam atât a durat, şi a fost un concert de zile mari, mult mai mult decât suficient pentru a ferici tot ce-a mai rămas dintr-o adolescentă odinioară rebelă… chiar dacă la plecare am fredonat Just Can’t Get Enough! :)
Bravo, EMAGIC, şi mulţumiri, Cosmote, pentru experienţă! Să mai faceţi!
Leave a Reply