Doar aşa, întru neuitare, un fel de best of 2012. A fost greu să mă opresc la o singură fotografie în fiecare lună şi a fost şi mai greu să nu fac un bilanţ. Amintiri sunt mult mai multe decât am scris eu aici, oricum. Iar pentru 2013 îmi propun să am măcar 365 de momente demne de retrăit! Ceea ce vă doresc şi vouă!

Ianuarie. Cursul de modelaj în lut. O experienţă pe care o recomand fiindcă nu e doar distractiv ci şi terapeutic. Două ceasuri în care te concentrezi atât de mult la “opera ta de artă” încât uiţi de altele. Şi când uiţi de ele au bunul obicei să-şi găsească soluţii ori măcar să nu mai pară atât de catastrofale – nici nu sunt, niciodată nu sunt! :)

2012 ar fi fost un an simpatic dacă nu se termina destul de abrupt din unele puncte de vedere… până azi! Că nu se termină până la 3, 2, 1… La mulţi ani! Şi cum nu aduce anul ce aduce ceasul, aceast ultimă zi s-a dovedit a fi cireaşa de pe tort, iar tortul n-are, de fapt, decât nişte decor de ciocolată, în interior e perfect!

Aşa că mi-am regăsit optimismul şi cheful de dărmat munţi (într-un mod foarte grijuliu cu mediul, desigur!), iar lumina de la capătul tunelului pare, acum, ditai reflectorul!

Nu se schimbă absolut nimic diseară la miezul nopţii, tot noi suntem… noi!, dar resetăm speranţele, cu gândul că ce a fost rău în anul trecut se va fi terminat şi putem începe un nou capitol. Nu trebuie să fie Revelion pentru asta, trebuie doar să fim noi în regulă cu noi înşine, cu capitolul frumos închis, iertările şi lecţiile învăţate. Bun, rău, 2012 taman îşi scurge ultimele fire de nisip. Zâmbiţi-i, oricum ar fi fost, fără regrete!

2013 o să fie, oricum, fabulos, dacă vrem noi! Ceea ce vă şi doresc!

La mulţi ani!

Buna mea prietenă, L., are un frate plecat de-acasă de ceva vreme până hăăăăt peste Ocean, fix la New York! Părinţii lor, pe care toată gaşca noastră îi iubeşte tare, fiindcă sunt foarte faini şi fiindcă ne găzduiesc, claie peste grămadă, la ei acasă de vreo câteva ori pe an, nu-l văd prea des, fireşte, dar de când L. a aranjat de un laptop şi de internet, fratele ei se vede chiar frecvent cu părinţii, online. Într-una dintre aceste convorbiri, pe final, când i-a spus fiului, aşa, de la distanţă, duios, “Ai grijă de tine”, mama prietenei mele a mângâiat uşor marginea ecranului. Mi-e greu, dacă nu chiar imposibil să vă spun cât drag şi dor erau strânse în mângâierea aia!

Nu cred că trebuie să mai spun cât îmi place şi cât admir performanţa celor de la Cirque du Soleil, aşa că m-am bucurat mult de invitaţia la avanpremiera filmului Worlds Away, regizat, scris şi coprodus de Andrew Adamson (Shrek & Cronicile din Narnia) şi avândul-l pe James Cameron (Titanic & Avatar) ca producător executiv.

Ca de obicei, nu m-am documentat despre film înainte, habar n-aveam la ce să mă aştept, dar fiind un produs marca CdS, cu aşa regizor şi producător,  ştiam că nu poate fi decât pe placul meu. Şi aşa a şi fost!

Teoretic, zilele astea ar trebui să facem bilanţuri şi să tragem diverse linii, eventual să ne lăudăm cu ce am făcut, dacă avem cu ce. Nu c-aş duce lipsă de asta, dar  parcă nu mi se pare atât de important ce am făcut ci, mai degrabă, lecţiile pe care 2012 mi le-a dat şi pe care, sper!, le-am învăţat. Una dintre ele, poate cea mai importantă, este iertarea.

În decembrie 1931, o fetiţă îşi ducea puiul de pisică la expoziţia anuală de la Chrystal Palace, în Londra. Primul cat fancy londonez a avut loc în iulie 1871 şi a fost organizat de Harrison Weir, un gentleman pasionat de animale.

Habar n-aveam că istoria defilărilor de pisici e atât de veche şi atât de serioasă. Dar am găsit poza asta şi mi-a plăcut tare. Nu am reuşit să descopăr autorul, dar fotografia e de la Hulton Archive via Fox Photos | Getty. Şi mi s-a părut prea drăguţă ca s-o pun doar pe FB.

Singurul lucru pe care nu-l pricep e cum de umbla copila (doar) cu şosete iarna!

Am ţinut cu Julie. A ieşit Julie. Brenciu i-a ales foarte bine piesele, Julie are voce, prezenţă, zâmbet şi sper să aibă o carieră muzicală mai bună decât are Ştefan Stan, precedentul câştigător, până acum.

Şi o notă mare pentru români pentru că au pus pe primele două locuri o tânără de culoare cu, evident, cea mai bună voce din finală, şi un român de etnie maghiară, a doua cea mai bună voce din finală! Bravo, sunt foarte plăcut surprinsă! Mai ales că favoriţii mei la genul ăsta de competiţii nu câştigă niciodată! :)

Update de aici: MULTUMESC, asadar, tuturor celor care mi-au udat obrajii… Pro-ului c-a preluat formatul asta si m-a ales ca jurat, echipei mele de 14 elevi care m-a ales ca antrenor, Monei Segall, unicului Pavel Bartos, formidabilului Andi Moisescu, lui Natzis si baietilor lui din trupa, fetei care-mi aducea de fiecare data morcovii la rulota, baletului de senzatie, intregii echipe de productie, sunetului si celor de la lumina, fetelor din backing, orchestrei mele bestiale cu care am forfecat toate piesele posibile de pe youtube, familiei mele adorabile care mi-a suportat toti nervii, stuff-ului meu de la HB MEDIA ENTERTAINMENT mereu in stare de alerta, lui JULIE, fara de care postul asta lung n-avea pic de… culoare si fara indoiala, VOUA, VOUA celor care ati dat acestui concurs, prin zecile de mii de voturi din finala, o valoare internationala

sursa foto

– Putem să luăm o pisică?

Cu nasul şi palmele lipite de geamul prăvăliei de animale, Clara nici măcar nu se întoarse spre mama ei ca să-i adreseze întrebarea. Ştia, inevitabil răspunsul – atunci când venea, plictisit, automat – era “Nu”.

– Uite, pe asta mică, uite ce mică e, cred că nici măcar nu mănâncă prea mult…

Puii de mâţă din vitrină se jucau fără griji, neinteresaţi de toate privirile aţintite asupra lor. Mama Clarei se uită în treacăt spre mogâldeţe. Surâse scurt, în sinea ei: ghemele de blană chiar erau destul de simpatice, cu codiţele subţiri, ca nişte creioane, urechile mari si lăbuţele care se împleticeau mergând.

Ca niciodată, parcă, anul ăsta iarna şi Sărbătorile ei m-au prins pe picior greşit. Nici măcar zăpada nu m-a binedispus ca în alţi ani, nici un strop de veselie n-a venit odată cu prima ninsoare. Ba am şi răcit, ceea ce iar nu mi se întâmplă cand e sezonul! În plus, finalul de an a fost cu motoarele turate şi încă mai sunt câteva chestii de făcut!

Dar vineri după amiază, când am ieşit preţ de câteva ultime cadouri, afară ningea blând şi muzica (din căşti) şi-a făcut din nou simţită magia: m-am surprins zâmbind şi pe urmă chiar am făcut câţiva paşi de dans, spre mirarea celorlalţi trecători!

Abia ieri, când în Bucureşti ningea de rupea, mayaşii încă sperau că prevestirile lor sunt corecte iar traficul din Bucureşti nu era departe de prevestiri, nişte muzică bună în căşti şi planul pentru ultimele cadouri de luat m-au băgat instant în atmosfera de iarnă şi de Sărbători. De unde se vede că, de fapt, nu era vorba despre sfârşit ci despre început!

Daruri, prieteni în vizită, alte daruri, încă o vizită, un ursuleţ. Şi, în fine, azi chiar am fredonat colinde! O fi bine, o fi rău?!

Mi se pare incredibil că, în ciuda unui final de an de-a dreptul nebun, azi, cu trei zile înainte de Crăciun, am reuşit să ajung la piaţă, să fac câteva cumpărături, ordine în casă, ba chiar să am vreme să caut un brad mic prin piaţă (şi să nu-l găsesc)!
Voi cum vă descurcaţi pe la casele voastre? Ce planuri aveţi?! Eu mă apuc de decorat! :)

(deşi n-am, încă, nici o idee de care să fiu mulţumită!)