Nunu, asta nu e vreo rugăminte politicoasă de a mă ajuta să sfârşesc petrecerea, ci numele unei colecţii… de modă pentru domni. Sau păpuşi Muppets, nu-mi dau clar seama. Am dat peste creaţiile cu pricina azi dimineaţă şi mă gândesc că un titlu mai potrivit nu exista! Îmi amintesc de nebunia emo de acum câţiva ani, cu Dream Theater pe toate gardurile, agendele, tricourile şi câte şi mai câte. Dar Please Kill Me cică e inspirată din punkul newyorkez (poate doar cu titlul!), deşi abundă de culori de bebeluş care sunt punk numai în cadă când le face mama lor creste din spumă! Aş vrea să-l văd pe Iggy Pop, na!, purtând o căciulă de-asta!

Colecţia vine de la Sibling London şi cei trei designeri ai săi, Joe Bates, Sid Bryan şi Cozette McCreery, şi pricep că tendinţa e “peste măsură”. Aş putea să fiu de acord dacă n-ar fi exemplificările de mai jos! Ei au depăşit pestemăsura, oho! Dar, mă rog, băieţii de sub maldărele de mohair cred că încă mai pot fi salvaţi!

Azi e Ziua Internaţională a lui Mulţumesc şi aveam în minte un draft despre asta. Între timp, cred că m-am ciondănit cu cineva, am văzut cel mai recent episod din Anatomia lui Grey, care e trist, şi am terminat de citit o carte. Tristă şi aia, aşa că ce aveam eu de scris nu se mai potriveşte cu starea mea de acum.

Dar n-aş vrea să las ziua asta să treacă fără să scriu, ca un reminder, cât de groaznic de nerecunoscători suntem uneori, şi pentru ce avem, ceea ce, probabil, e mult faţă de ceea ce au mulţi alţii, şi pentru oamenii din jur, celor cărora chiar le pasă de noi şi pe care, de (prea) multe ori îi considerăm un “bun” la care avem dreptul şi nu le spunem atât de des Mulţumesc că eşti acolo, mulţumesc că îţi pasă pe cât ar trebui.

Se termină ziua în câteva minute. Şi totuşi am găsit răgaz, aproape de ceasul al 12-lea, să spun un Mulţumesc şi să sper că a ajuns la destinaţie.

Tocmai au fost anunţate nominalizările pentru cea de a 85-a ediţie a Premiilor Academiei Americane de Film. Fără prea multe introduceri – o să avem vreme să vorbim până la premii, pe 24 ianuarie, vă mai spun că au fost anunţate, cu umor, de Seth MacFarlane şi Emma Stone. Iată-le!

BEST PICTURE
Zero Dark Thirty
Argo
Lincoln
Life of Pi
Django Unchained
Amour
Beasts of the Southern Wild
Silver Linings Playbook
Les Miserables

Nici nu s-a terminat bine anul şi cele mai bune filme încep să fie nominalizate pentru premii! Alţi bani, altă distracţie, cum ar veni! Până la Oscaruri – le aşteptăm azi  şi avem emoţii la Film străin ca aproape în fiecare dintre ultimii ani – avem deja Globurile de Aur şi, mai jos, nominalizaţii la Bafta, premiile Academiei Britanice de Film – masa, petrecerea şi dansul au loc pe 10 februarie.  Eu mai am câteva de văzut din listă, voi cum staţi la capitolul ăsta?

Lincoln pare favorit, cu 10 nominalizări, în time ce Life of Pi şi Les Miserables au câte nouă iar Skyfall a strâns opt. A se mai nota nominalizarea lui Ben Affleck pentru regie dar şi pentru rol principal în Argo, în timp ce Spielberg, de exemplu, n-a primit nici o nominalizare pentru regia de la Lincoln.  Lasă ca ia pentru Best Film! :D

UPDATE: Lista câştigătorilor

Înţeleg pe deplin supărarea şi argumentele lui Vlad, obiecţiile lui Cristi şi adăugirile lui Bogdan referitoare la necesitatea unui act normativ menit să reglementeze dezgustătoarea presă autohtonă, însă mie mi se pare futil acest demers, chiar şi dus la bun sfârşit – oricare ar fi acel bun şi acel sfârşit.

Voi chiar credeţi că toţi cei care toacă mărunt răposaţii şi monicile nu ştiu, la începutul, mijlocul şi sfârşitul unei zile de “jurnalism”, că ceea ce fac ei nu prea are nici o legătură cu presa?!

Şase zile a durat lipsa canalelor Pro din grila Dolce. Şase zile în care am suferit exclusiv dupa VH1-ul care îmi populează fonic mediul înconjurător în timpul zilei. Şase zile după care s-au înţeles şi ceva (eh!) îmi spune că nu la preţul solicitat iniţial de Pro.

Când eram copil mi-aş fi dorit să am coadă. Toate personajele din cărticele aveau coadă: căţelul, pisica, tigrul… Mă rog, toţi în afara de urs care a fost păcălit, ştiţi voi.  Mă gândeam că poate o să am şi eu aşa ceva, să dau vesel din ea. Şi mai târziu m-am gândit că asta cu cozile ar putea să fie o industrie de-a dreptul, vă daţi seama câte accesorii şi chestii pentru coadă. Plus că ar fi foarte simplu să comunici. Dacă dai din coadă repede, nervos, e clar că nu e cazul de discuţii, de exemplu!

Şi fiindcă nouă nu ne cresc cozi, un japonez, Shota Ishiwatari, a inventat Tailly, dispozitivul coadă prins cu o curea de purtător şi care are senzori meniţi să afle când ţi se accelează pulsul şi, în consecinţă, să se mişte! Cam aşa:

Serile alea în care eşti doar tu cu tine şi te uiţi înapoi, să vezi urmele paşilor, şi zâmbeşti fără regrete, recunoscătoare pentru toţi şi toate care te-au adus aici, acum, aşa. Răsfoieşti caiete vechi, scrise acum mulţi ani, cu mintea de atunci, şi te strâmbi un pic a râs fiindcă acum ştii că n-aveai de ce să-ţi faci atâtea griji şi gânduri, că lucrurile aveau să se aşeze aşa cum trebuie, să ajungi într-o seară, cu muzică bună, un pahar cu vin şi să îţi pară bine că toate s-au întâmplat exact aşa!

Sunt primele două legi din decalogul scris de Ocavian Paler pe pereţii gării din ERO în Viaţa pe un peron, una dintre cărţile care mi-au rămas dragi chiar şi la mulţi ani după prima lectură. Poate şi pentru că exemplarul are autograful autorului sau poate pentru că am stat cândva, scurt, la o poveste, ori pentru că mă leagă discuţii lungi despre manguste şi cobre cu o dragă prietena. Dar acesta nu e o recenzie de carte, ci un text despre a aştepta, aşteptare şi aşteptări.

Sunt supărată! De azi, Pro s-a retras cu toate cele 11 canale de pe Dolce, iar eu sunt abonat Dolce. Şi nu, nu sunt supărată pe operator! În definitiv, diferenţa de la 4 milioane de euro, cât încasa Pro de la Dolce, până la 12 milioane, cât a pretins Pro la “renegociere”, s-ar fi scos cumva tot din buzunarul meu. Doar că în timp ce Pro negocia în numele unor acţionari, şi nu al telespectatorilor!, Romtelecom negocia în numele a 1,2 milioane de abonaţi! Care, da, nu-şi doreau să rămână fără canalele cu pricina dar, cel mai probabil, nici să plătească în plus!

Ce s-a întâmplat? S-a negociat până în ceasul al 12-lea, aproape la propriu, dar nu s-a putut ajunge la un compromis. Pro ştia doar 12 milioane, Romtelecom a oferit şase şi a sperat că Pro o să sfârşească prin a fi rezonabil, nelăsând 1,2 milioane de telespectatori cu ochii în soare.