Când s-a făcut pasul de la un milion de dolari la un milion de like-uri?! În Indecent Proposal*, Demi zice că nu poţi să cumperi oameni. Ştim cu toţii cum a decurs povestea mai departe şi, între timp, am mai aflat că aproximativ oricine şi orice are un preţ.

Şi să nu-mi veniţi cu predici de genul “Eu nu”. Vă garantez că, puşi în circumstanţele corecte, şi voi aveţi un preţ – poate chiar ăla pe care îl primiţi ca să mergeţi la job în zilele în care nu aveţi chef de asta, de exemplu.  Nu e neapărat vorba despre sex, se poate şi mai dramatic – vezi seria Saw.

Asta e ca în comunicatul pentru Billy Idol, “Vine. Gata!”, că ce naiba introducere să-i mai faci?! Şi de ce, la o adică, fiindcă cine nu ştie, n-a ascultat şi n-a fost sedus(ă) de chitara lui Satriani…

Zău aşa, e cineva care nu?!

Le-a fost mentor lui Steve Vai şi Hammett Kirk  de la Metallica, a lucrat cu Alice Cooper, l-a însoţit pe Mick Jagger în primul său turneu solo internaţional, şi a cântat alături de Deep Purple în turneele în Japonia si Europa, iar din 2009, a facut echipă cu Sammy Hagar şi Michael Anthony (Van Halen), Chad Smith (Red Hot Chili Peppers) formând trupa Chickenfoot, urmându-şi, în paralel, şi cariera solo.

Joe Satriani vine la Bucureşti pe 20 mai, la Sala Palatului, iar biletele se pun în vânzare începând din 21 ianuarie la preţurile de 250 lei, 200 lei, 160 lei, 130 lei şi 100 de lei, în functie de distanţa faţă de scenă. Pre-sale: până pe 27 ianuarie inclusiv, cumpărătorii au 10% discount la toate categoriile de bilete. Tichetele se pot cumpăra online  sau prin reţeaua Eventim.

Show-ul e organizat de Events.

Mi-a plăcut mult un interviu cu Ducu Darie, realizat de Robert Raţiu şi publicat în Beau Monde, ediţia pe care o mai găsiţi preţ de vreo săptămână pe tarabe, cea cu Penelope Cruz pe copertă. Discuţia dintre cei doi domni a fost mai lungă şi vă recomand s-o citiţi pe de-a-ntregul. Eu vă ofer – cu acordul autorului! – un fragment despre construcţia unui spectacol de teatru, D’ale carnavalului, pe care Ducu Darie îl pune pe scena de la Bulandra în acest an.

Pentru un regizor există mai multe stadii atunci când vine vorba de montarea unei piese, există un moment de alegere a textului, care poate să aibă loc la ani distanţă de lecturarea acestuia și, apoi, există construcţia efectivă a piesei. Ducu Darie se află momentan în faza de investigare, în care, asemeni unui detectiv dramaturg, caută în text și în alte documente ale vremii tot felul de informaţii ascunse și lucruri noi, nedescoperite încă.

Ieri, Guvernul a făcut publice listele cu chiriaşii din locuinţele de stat, unii pe funcţie, cei mai mulţi, însă, pe pile. Le-am parcurs destul de atent şi sunt sigură că există nepotriviri pe-acolo, atât la chirii cât şi la suprafeţe, dar nu asta e ideea acum ci faptul că o pleiadă întreagă de consilieri personali (cei mai mulţi dintre ei numiţi politic) se bucură de avantajele unor locuinţe de trei, patru sau chiar cinci camere, cu suprafeţe extrem de generoase, pe nişte sume mai mult decât decente din care, o parte, sunt oricum achitate de stat. Adică de mine, de tine, de noi.

Cu două zile înainte, eu am primit pe mail asta:

Trăim vremuri în care dăm Like la rochii dar purtăm pantaloni, fiindcă-s mai comozi, şi suspinăm cu gândul la escapeni cu tocuri ameţitoare dar purtăm cizme de cauciuc din motive practice. Nici eu fac excepţie de la comod sau practic, în definitiv, nu trăim pe catwalk ci pe străzi, cu tot cu traficul şi poluarea lor – vara, de exemplu, nu poţi purta o cămaşă albă decât o singură dată, şi nici măcar nu vorbesc de o zi întreagă, vreo două ceasuri sunt de ajuns!

Chiar şi aşa, cu comoditate cu tot,  în garderoba mea, piesele favorite nu sunt pantalonii ci vreo câteva rochii şi o fustă, toate în alb/negru, gri sau combinaţii, între care favorita e, desigur, rochia alb cu negru pe care am purtat-o la revelionul 2012 . Zic desigur pentru că, de vreo câţiva ani, cele mai multe haine sunt albe, negre sau in aceasta combinaţie.

Însă rochia de vis, perfecta, că despre asta voiam să povestesc, nu e nici albă, nici neagră.

Singura şi unica ocazie când am mers pe drumul propus de Ministerul Sănătăţii şi Casa Naţională de asigurări de Sănătate, fără să scurtcircuitez sistemul sunând pe la prieteni medici, a fost când am făcut sinuzită. Fără să ştiu că parcursul clasic impus de sistemul de asigurări avea să dureze aproape şase luni şi că putea să mă omoare.

În mod normal, când eşti suferind, trebuie să mergi la medicul de familie care îţi indică specialistul la care să mergi şi-ţi dă şi o trimitere în acest sens, că parcă fără trimitere nu eşti bolnav! Am văzut specialistul, o doctoriţă de la policlinica Povernei, care m-a trimis să fac radiografie şi mi-a indicat în acest sens o policlinică cu plată, cea de pe Batişte. Cu filmul în mână, mi-a prescris ampicilină. Fireşte că aia a avut fix efectul de frecţie la picior de lemn, o duioasă palmă după ceafă pentru sinuzita mea. Dar eram mică şi tâmpită pe vremea aia, şi am respectat tratamentul prescris. Distracţia mea începea…

Ne-am întâlnit la mall, într-o iarnă. A fost dragoste la prima vedere, mi s-a accelerat pulsul. Nici măcar nu căutam aşa ceva, dar n-am putut să-mi iau privirea de la el, a fost dincolo de orice logică, explicaţii şi cuvinte. Ştiţi senzaţia aia?! Când pur şi simplu nu poţi trece mai departe, nu te poţi desprinde dacă el nu vine cu tine, trebuie să fie al tău, să te duci cu el acasă, să-l alinţi, să-l iubeşti! O ştiţi, nu?!

Am plecat împreună de acolo – cum altfel?! – fericită că ne potrivim atât de bine, că pot purta tocuri înalte când sunt cu el fără să-mi fac griji că e nepotrivit,  îl simţeam în jurul meu, mă încălzea, mă proteja şi era… amplu de la talie în jos. Exista pentru mine, ştiam asta, am simţit-o în secunda în care am respirat cu faţa băgată în gulerul lui – senzaţia aia,  mmm!

Aproape gata noaptea mea albă pentru Globurile de Aur în acest an. Scurt, că introducerile sunt deja scrise, Nominalizări, Red Carpet şi Ceremonia, aşa că pentru cine nu vrea detalii, iată lista câştigătorilor:

CEL MAI BUN FILM (DRAMĂ) – ARGO

CEL MAI BUN FILM, COMEDIE SAU MUZICAL – Les Miserables

CEL MAI BUN ACTOR, DRAMA – Daniel Day-Lewis în Lincoln

CEA MAI BUNĂ ACTRIŢĂ, DRAMA – Jessica Chastain în Zero Dark Thirty

Gata cu covorul roşu, ţinute faine şi mai puţin faine, oricum o să se tot vorbească de asta până la Oscaruri şi încă ceva! Amy Poehler şi Tina Fey sunt cele două prezentatoare în această seară, glumele sunt ok – până acum. Un an grozav pentru femei în televiziune şi film…

“Când vine voba de tortură am încredere în femeia care a fost măritată trei ani cu James Cameron” – îmi iau înapoi vorba cu glumele! Toată sala a râs! Se refereau la Kathryn Bigelow.

Meryl Strep nu e cu noi în seara asta, are o răceală şi arată fabulos chiar şi aşa!

Ca de obicei – deja! – noapte albă pentru Globurile de Aur, de la primii paşi pe covorul roşi şi cât m-o ţine cafeaua! Îm mod ironic, deşi în ultima vreme am tot rătăcit nişte nopţi, măcar până la 4 dimineaţa, acum e abia trecut de miezul nopţii şi deja îmi dă târcoale somnul. Sper să rezist! :)

Apropo, nominalizările sunt aici, iar dacă vreţi să aflaţi direct care sunt câştigătorii, fără alte detalii, poftim, se poate şi aşa!

A început, deocamdată covorul roşu e populat de vedete mai mititele care vin mai devreme ca sa aiba parte de ceva atenţie. Am aflat ce au fetele în poşetele lor mici, mici: gloss şi telefonul. Toată lumea dă e pe twitter, e imposibil să urmăreşti ce se scrie pe hashtaguri.