Azi mai şi muncesc, deci am avut mai puţină vreme să reacţionez la topicul zilei: Evenimentele – scriem despre ele sau nu?

Să zicem că am acces la o triplă perspectivă (PR, blogger, jurnalist) şi, taman de aia, părerea mea ar putea fi exprimată într-un singur cuvânt, scurt, clar şi cuprinzător: depinde.

Deci, te duci la un eveniment. Bon. Hai să vedem ce şi cum depinde.

Ca jurnalist, aşa cum a spus şi Vlad Petreanu, scrii în primul rând dacă e spaţiu. Dacă nu e, poate să fie mama conferinţelor, că nu intră, oricât de interesant e subiectul. Sau intră o coroniţă, maxim. Apoi, dacă e interesant. Care, atenţie!, interesantul tău de organizator nu e mereu acelaşi cu interesantul jurnalistului/ gazetei şi nu e mereu pe agenda publică. În presă mai sunt, ce să-i faci?!, şidecizii în funcţie de: E client de publicitate sau Avem parteneriat cu ei sau Cutărică (manager, acţionar) a zis să intre. Dacă oricare dintre astea intervine, intră.

Ca blogger mi se pare mult mai relaxa(n)t. Au fost evenimente despre care am scris ştiind că nu există nici o pretenţie sau aşteptare de la mine în sensul ăsta, şi evenimente de care nu am scris deşi ştiam că ar putea exista aşteptări.

Scriu când îmi place evenimentul şi când, în urma participării, am ce recomanda celor care mă citesc. Uneori, chiar dacă vreau, nu am timp să scriu decât atunci când nu mai e “news worthy”. Încerc, totuşi, să postez măcar pe reţelele sociale. În cazuri de genul ăsta trimit un mail cu scuze către organizatori, promit să mă revanşez şi chiar mă ţin de promisiune.

Uneori merg la evenimente nereuşite. Îmi pare rău, se mai întâmplă şi din astea, mai ales că le judec – n-am ce să fac! – şi prin prisma celor 10 ani de PR pe care-i am la mine tot timpul. Despre astea nu scriu pentru că aş scrie de rău, fiindcă nu pot să mint (de fapt, pot, dar de ce aş face asta?!) şi fiindcă ştiu şi pricep ce înseamnă să te străduieşti, ca organizator, să faci un eveniment. E multă muncă şi o respect chiar dacă rezultatul nu e neapărat… cum să spun? Pe placul meu. În cazul ăsta mulţumesc organizatorului pentru invitaţie şi… atât.

Ca PR nu impun nimănui să scrie dar trimit poze şi text a doua zi, cât de repede pot  :D

PS Au mai scris despre asta: Raluxa, TV De Ce, Alex Negrea, Cristi Manafu, Zoso şi Claudiu.

E o vorbă veche, demodată şi prăfuită care spune că “Râsul îngraşă”, dar nu e adevărat. De fapt, râsul este sănătos, bun pentru minte, şi, dacă râzi destul de mult, s-ar pute dovedi şi un exerciţiu util pentru muşchii abdominali, ştiţi voi, când te doare burta de râs.

Ei, în acest context, azi vorbim despre comedie. Mai precis, Festivalul Comedy Cluj, care este, după cum îi spune numele, un festival de (film de) comedie care are loc la Cluj (dăăăă!), începe astăzi şi de la care, din 19 şi până în 23 octombrie, voi avea plăcerea să vă povestesc de toate cele ca blogger acreditat ce sunt.

Spot Comedy Cluj 2011

Vezi mai multe video din evenimente

Comedy Cluj este la a treia ediţie şi aduce, în acest an, peste 100 de filme din 30 de ţări. N-am apucat să mă uit pe tot programul, dar mi-a atras atenţia secţiunea dedicată celor de la Monty Python, cu două filme – vă rog să vedeţi Life of Brian, e una dintre cele mai bune comedii, ever! De asemenea, alte două secţiuni sunt dedicate doamnei Draga Olteanu Matei în rolul Chiriţei şi comediilor lui Caragiale: O scrisoare pierdută (1953) şi D’ale carnavelului (1958). Daps, vechi (dar nu mai puţin bune) fiindcă, estimez, cei mai mulţi dintre cineaştii români de azi nu sunt în stare să facă un film bun după Caragiale, pre(a)ocupaţi de şi cu urmările comunismului portretizat în toate felurile posibile şi imposibile!

Ăăăă… asta nu prea e de râs. Sau e?!

Revenind la Cluj. Comedy Cluj, vă mai spun, pentru moment, că e şi o competiţie în Festival şi că mă voi bucura să-l revăd acolo, ca membru al juriului, pe Noel Witts, critic de teatru la BBC, un domn fermecător pe care l-am întâlnit la FITS, dar şi să-l cunosc pe Denis Dreith, unul dintre cei mai prolifici compozitori de muzică de film de la Hollywood şi despre care îmi povestea Elliot  Goldenthal, pe care l-am cunoscut săptămâna trecută – cică nu e o lume mică! :))

Nu în ultimul rând, dincolo de râs (sănătate curată!), oameni de film şi comedii, mă bucur tare tare să revăd gaşca de bloggeri de la Cluj!!! Prietenii ştiu de ce, da’ zic la toată lumea că nu e secret: pen’că toţi îs foarte foarte faini, mă, d’aia mă bucur! Şi, da, Zăineasco, n-am uitat ce-am promis :)

Ce mai era? A! Festival: site, blog, facebook, twitter şi secţiune specială pe Trilulilu (crocodilu’ dă o bere).

Click on, LOL!

Ascultaţi aici. Primele versuri, puteţi sări peste restul, că la primele versuri ne oprim în seara asta

“Dacă azi ai cumpăra un cerb, fără frunze n-aş veni la tine”, da?

Ei bine, mi se pare cea mai bună abordare. Ideală! Adică dacă cineva îşi cumpără un cerb cea mai firească şi normală reacţie e să te duci cu nişte frunze în vizită. Nu să întrebi Da’ ce faci tu cu un cerb la etajul şase?

Îmi agăt fularele colorate pe coarnele lui, poftim! Ne jucăm baba-oarba şi, în pauze, îmi predă zoologie. Ne uităm împreună la Bambi, partea întâi şi partea a doua. Mă ajută să redecorez prin casă. Whatever! E un cerb, na! Probabil s-ar uit toată ziua la Animal Planet.

Ideea e să-i iei pe ei din jur așa cum sunt. Nu e aşa o nebunie să ai un cerb sau să faci alte lucruri… diferit. Așa că dacă ne cumpărăm un cerb, în loc de valuri de întrebări şi precipitaţii cu explicaţii, să ne aducă naibii nişte frunze. Iarbă (inclusiv proaspăt culeasă) e şi mai bine, am auzit că le place cerbilor.

Duminică seara, HBO a difuzat, în premieră, “Bună! Ce faci?” o adorabilă comedie românească pe care o recomand cu drag. Fireşte că am vrut să revăd filmul dar ce să vezi!, Dolce se încăpăţâna să-mi transmită imagine doar pe HBO Comedy. Şi aia proastă! Şi atât! Am sunat la telverde, am dat de un operator care mi-a zis să dau restart la receiver, ceea ce am şi făcut, doar că în urma acestei acţiuni receiverul a murit. De tot, în ciuda operatorului care mă asigura c-o s-o ia din loc. Nu s-a întâmplat, aşa că am înregistrat o reclamaţie, urmând ca cineva să vină şi vă vadă într-un interval cuprins între “o oră şi 72 de ore”. Anytime now, don’t call us, we’ll call you :)

A doua zi, pe la prânz a sunat şi a şi venit domnul Mutulică, un nene care n-a zis nici Bună ziua şi nici La revedere. Nu am cine ştie ce pretenţii, dar chiar să intri în casa omului fără să spui bună ziua, fără să întrebi care e problema, fără să nimic!? A fost cel puţin ciudat! A zis, totuşi, că o să schimbe receiverul, şi-a strâns lucrurile şi a ieşit, la fel de mut cum intrase, de m-a apucat şi râsul (poate e o strategie de înveselire a clienţilor?!). A revenit cu alt receiver, l-a instalat, a băgat şi cardul. Ei, nu, nu a fost aşa simplu, că nu se pupau între ele. Mi-a spus că o să anunţe el ambele serii – card şi receiver – pe seară, când ajunge la birou, ca şi cum nu eram în 2011 şi telefonia mobilă nu se inventase. Şi că mai durează 24 de ore, timp în care voi putea recepţiona doar Taraf, Etno şi Euforia.

Peste 24 de ore de la asta, cum încă nu se remediase problema, am sunat din nou la TelVerde. Aşa am aflat că cică eu trebuia să le dau codurile de pe card şi device şi că, guess what!, mai durează 24 de ore ca să am cablu. Adică domnul Mutulică din ziua precedentă nu transmisese codurile nici măcar când ajunsese la birou.

Am mai aflat şi că dacă doresc ca zilele în care nu am semnal Dolce să nu fie plătite – aşa cum e firesc, nu? – trebuie să sun eu la serviciul Comercial. Asta e o prostie de comunicare internă de care suferă şi Orange. Din punct de vedere al clientului, e bine să ştiţi, dragi companii, că eu când sun la numărul de client service am pretenţia că discut cu compania şi nu mă interesează bucătăria voastră internă. Dacă v-am spus că nu am semnal, mi se pare firesc să nu plătesc şi mi se pare firesc să nu trebuiască să repet acest lucru la un alt serviciu. Pe scurt, eu comunic cu compania via Client Service, e treaba companiei cum îşi gestionează fluxul intern de comunicare. Că atunci când nu-mi plătesc abonamentul, serviciul Comercial ştie să anunţe serviciul Deconectări, nu? Invers, în interesul clientului, de ce nu se poate?!

În fine, pentru că doream să scriu despre asta şi pentru că am vrut să dau şansa companiei la un feedback, am contactat PR-ul Romtelecom, expunându-i situaţia. Am primit imediat un mail cu scuze şi, în câteva ore, am primit un telefon şi o vizită de la acelaşi domn Mutulică, însoţit, de data asta, de un tânăr care, chiar dacă n-a lăsat să i se vadă faţa (avea gluga de la hanorac pe cap) măcar a zis Bună ziua şi La revedere. Am aflat că receiverul proaspăt instalat nu era bun şi că trebuie schimbat, ceea ce s-a şi întâmplat, cu unul nou. Şi au anunţat în centrală cele două serii chiar în faţa mea. Şi, fireşte, mai trebuia să aştept cele 24 de ore.

A durat vreo oră, de fapt, dovadă că se poate şi într-o oră. Mă întreb, totuşi, dacă nu sunam la PR pentru o poziţie oficială faţă de toată întâmplarea, cât ar fi durat?! Sper să nu fiu nevoită să aflu :)

Nu în ultimul rând, azi dimineaţă, la 12 ore după ce serviciul se reluase, m-a sunat cineva de la Romtelecom să-mi spună că seria receiverului e greşită. N-am aprofundat, i-am spus doar că acum am semnal şi că, greşită au ba, s-o lase aşa!

Una peste alta, Dolce nu e un serviciu prost. Mai pică, rar, când plouă, dar eu sunt mulţumită. Ceea ce nu-mi place – nici la ei, nici la alţii – e felul în care îşi gestionează Client Service-ul şi comunicarea internă. Nu e ok, nu e deloc ok. Şi deşi ştiu că nu e genul de problemă care se remediază în 24 de ore, nici măcar în 72, sper că experienţa mea povestită aici să îi ajute pentru ca data viitoare să nu mai fie nimic de povestit existe!

Later edit: reacţia Irinei Ilie, PR Romtelecom:

Asa cum ti-au spus si colegii de la 1930, termenul de remediere a unui deranjament este de maxim 72 de ore din momentul depunerii sesizarii, conform conditiilor generale de furnizare a serviciilor Romtelecom. “In caz contrar, Romtelecom va rambursa Clientului Abonamentul aferent Serviciului afectat, in cota fractionara, corespunzator perioadei efective de nefunctionare”.

Domnul care a ajuns la tine (luni, inteleg) nu este angajat Romtelecom – ci reprezentant al unei firme terte care realizeaza lucrari de mentenanta pentru Romtelecom (majoritatea lucrarilor care tin de Dolce DTH sunt realizate de catre terti cu care noi avem contract). Te asigur ca angajatorul sau a fost instiintat cu privire la feedback-ul si recomandarile tale.

In cazul schimbarii unui STB, cartela trebuie asociata in sistem cu aparatul inlocuit – tertii pot face acest lucru atunci cand ajung la sediul lor, pentru ca se face prin intermediul unui proces electronic accesibil de la un computer. Exista o alternativa, mai rapida – abonatul poate contacta 1930 si solicita asocierea cartela-STB. Vom ruga colegii care se ocupa de acest aspect sa reaminteasca alternativa catre cei care inlocuiesc STB-urile. De asemenea, vom clarifica pe site, in sectiunea de suport, detalii cu privire la aceasta procedura deja publicata.

In incheiere, iti multumesc inca o data pentru mesaje si pentru feedback si imi pare rau pentru orice neplaceri cauzate.

Multumim si iti stau la dispozitie pentru orice alte clarificari ai nevoie.

Poate ştiţi, poate nu, dar senatorul Alin Popoviciu a propus ca pedofilii să fie condamnaţi la închisoare pe viaţă sau castraţi chimic, pentru a împiedica recidiva. O idee foarte bună şi care cred că ar trebui aplicată nu doar pedofililor ci tuturor violatorilor, în general.

Ce a făcut comisia juridică a Senatului?! A respins propunerea aşa cum, de altfel, o făcuse şi Guvernul, detalii aici. Motivele ţin de oarece nepotriviri în legislaţie, paper work, birocraţie. Cine a mai avizat negativ propunerea? Comisia pentru drepturile omului, culte şi minorităţi pentru că, vezi Doamne, cf art 22 din Constituţie, chiar şi persoanele condamnate pentru săvârşirea unor fapte penale au dreptul de a li se respecta integritatea fizică şi psihică. Ca şi cum nemernicii care abuzează de copii (sau de femei) ar mai putea fi numiţi oameni, ca să beneficieze de vreun drept al omului!

Una peste alta, respingerea acestei iniţiative nu face decât să încurajeze aceste fapte: Yey, Senatul e cu noi! Hai să mai siluim o victimă!

Nu ştiu dacă liceenii de azi mai au emoţii la română. Ca să fiu sinceră, nici eu nu prea aveam, am avut doar la Bac, la oral, fiindcă, deşi olimpică la materie, erau câţiva autori pe care nu i-aş fi dorit pe bileţel. Fireşte, mi-au picat doi dintre respectivii :)

De fapt, mi se pare că nu prea mai ştiu multe despre liceenii din ziua de azi, par atât de diferiţi de cum erau noi, şi cred că la asta s-a gândit şi George Şovu, scenaristul primelor filme din seria Liceenii, şi de aia a scris un scenariu pentru Liceenii de azi. După acest scenariu, regizorul Adrian Popovici a făcut un film, iar filmul are o proiecţie în avanpremieră în cadrul RO-IFF, în seara asta, de la ora 19, la The Light Cinema.

Fireşte blogosfera e invitată, dar cum locurile sunt limitate, pls DM, comentariu sau email ca să vă trec pe listă :)

În rolurile principale: Ioana Blaj, Cristian Popa, Claudiu Bleonţ, Andi Vasluianu, George Potoceanu, Crina Semciuc, Iuli Verdeş, Diana Dumbravă, Dana Rotaru, Vlad Rădescu şi, ei bine, o apariţie-surpriză în rolul “dirigii”. Ne vedem diseară!

Nu ştiu cât de tineri dar, cu siguranţă, suntem neliniştiţi. Trăim pe fugă, n-avem stare, schimbăm joburi, locuinţe, maşini, telefoane, destinaţii de vacanţă, anturaje. Trăim azi, aici, acum şi cred că uneori, din viteză, uităm că, de fapt, toate obiceiurile noastre de azi se reflectă în viaţa noatră de mâine. La propriu, uneori.

Ba, mai mult, tot din viteză, deşi, fireşte, ne preocupă bunăstarea personală, uităm, de fapt, să ne gândim la ceea ce contează cu adevărat, uităm să ne procurăm clipe de tihnă altfel decât între două apeluri pe mobil, ambele începând cu: „E urgent!???.

Cred că e un obicei sănătos să mai iei, din când în când, câte o pauză şi să faci lucruri pentru minte, inimă şi literatură. Unul dintre multele pe care ar trebui să le practicăm. De aceea, în următoarele şase luni, în cadrul unei campanii care începe aici, printre rânduri, vă invit să aflăm şi să urmăm împreună care sunt obiceiurile sănătoase ce ne pot face viaţa mai bună.

Alături de mine, provocându-vă cu acelaşi subiect, dar cu abordări diferite, fireşte, se află alte cinci bloggeriţe pe care ştiu că le apreciaţi şi, desigur, oricine ştie sau vrea să afle câte ceva despre

#obiceiurisanatoase (pe Twitter, începând de azi!)

“Fiindcă nu aparţin categoriei cu pricina” ar fi cel mai onest răspuns. Şi nici nu cred în manifestările de genul ăsta. Mai jos am scris şi de ce.

***

Amploarea şi direcţia pe care a luat-o feminismul în ultima vreme mi se par aproape de isterie. Nu vreau să ţip “mi se cuvine jobul pentru că sunt femeie, altfel e discriminare”, e o tâmpenie. Jobul ţi se cuvine când eşti cel mai bun. That simple!

În acelaşi context, mi se pare aproape jignitor faptul că se cheltuie bani pentru ca femeile să fie promovate în poziţii manageriale doar pentru că sunt femei şi trebuie să iasă bine socoteala nediscriminatorie. Singurele care pot să demonstreze şi să demonteze discriminările sunt femeile, şi nu umblând pe străzi ci chiar făcând lucruri grozave. Iar dacă sunt discriminate, tot ce au de făcut e să nu accepte. Daaa, ştiu că există situaţii şi situaţii iar uneori supravieţuirea ţine de acceptare. Chiar şi aşa, însă, mi se pare că tocmai această acceptare îi face pe bărbaţi să se creadă mai puternici (decât sunt).

Şi mai e ceva, un soi de dublu standard. Femeile vor să fie admirate dar nu oricum, oricând şi de oricine şi vrem egalitate, dar să care el plasele când facem piaţa împreună, că d-aia e bărbat! Păi?!

Adevărul e că bărbaţii nu sunt atenţi la detalii şi pentru ei atitudinea femeilor e aproape indescifrabilă, aşa că se ghidează după chestiile evidente. Ergo, dacă o femeie e îmbrăcată provocator pe stradă, pentru ei înseamnă că vrea să provoace şi vor reacţiona ca atare. De cele mai multe ori, cu o mitocănie, pentru că unii doar atât sunt în stare să producă! Iar pitecantropii de pe şantiere nu vor fi educaţi niciodată, forget about it!

Abia cu violurile şi violenţa domestică e o altă situaţie, cu adevărat dramatică. Dar şi aici există lucruri concrete de făcut (vezi în foto de mai sus). Mai utile decât un marş…

sursa şi mai multe foto de la marş

Am scris, acum vreo două luni, de ce îmi place Steve Jobs. Azi, încă două argumente:

Cei care sunt suficient de nebuni încât să creadă că pot schimba lumea, sunt chiar cei care reuşesc să facă asta:

Here’s to the crazy ones, the misfits, the rebels, the troublemakers, the round pegs in the square holes… the ones who see things differently — they’re not fond of rules… You can quote them, disagree with them, glorify or vilify them, but the only thing you can’t do is ignore them because they change things… they push the human race forward, and while some may see them as the crazy ones, we see genius, because the ones who are crazy enough to think that they can change the world, are the ones who do.

Şi favoritul meu:

Timpul tău e limitat, aşa că nu-l irosi trăind viaţa altcuiva. Nu trăi impovărat de dogme – e ca şi cum ţi-ai trăi viaţa cu alţii gândind pentru tine. Nu lăsa zgomotul făcut de opiniile celorlalţi să acopere vocea din interiorul tău. Şi, cel mai important, ai curajul de a urma ce-ţi spun inima şi intuiţia pentru că, uneori, ele ştiu cel mai bine ceea ce vrei tu să fii. Toate celelalte sunt pe locul doi. 

tic-tac, tic-tac, aşa făcea secundarul de la ceasul vechi, cocoţat pe şifonier. Tic tac făcea şi inima mea, mică, mică, de teamă pentru tata, care era în pat, palid, transpirat şi sfârşit. Făceam ture între balcon şi dormitor, privindu-l neputincioasă.

A venit?, întreba tata.

Nu încă, răspuneam în cor, mama şi cu mine.

Şi secundarul se mişca, ordonat, cuminte, tic-tac, iar minutele treceau. Nu mai ştiu exact cât am aşteptat, se întâmpla acum zece ani, cred că a fost în jur de un sfert de oră. Mai târziu am aflat că tata făcuse un preinfarct. A avut noroc că am ajuns la timp, mi-a spus medicul în ambulanţa care ne ducea, pe tata şi pe mine, la Urgenţă. M-am uitat urât la el, fiindcă eu simţisem cum trecuse fiecare secundă. “Noroc?! Ăsta e nebun! Cum să fie ajunsul rapid al ambulanţei o chestiune de noroc?”, mi-am zis, în gând, atunci.

Acum aflu statistici înspăimântătoare: 3 din 4 apeluri la 112 sunt false urgenţe sau glume proaste. Asta înseamnă fie că linia e ocupată, fie că o maşină pleacă pentru o durere de cap exagerată ce nu necesită intervenţia unui medic de pe Ambulanţă, iar timpul de aşteptare al unui pacient care are CU ADEVĂRAT nevoie de asistenţă medicală specializată se măreşte considerabil. În unele cazuri, asta poate să însemne moarte.

De aceea salut cu entuziasm campania Salvez.ro iniţiată de React şi Vodafone pentru educarea celor care consideră că poantele făcute la telefonul de urgenţă sunt amuzante. Apropo, pedeapsa în vigoare pentru apeluri false la 112 este închisoarea de la 3 la 5 ani, pentru că fapta se încadrează la terorism.  Personal, aş opta pentru o soluţie mai practică, gen muncă la greu în folosul comunităţii, fiindcă sunt sigură că unele specimene aparent umane doar aşa ar reţine că nu e bine să te joci de-a viaţa şi de-a moartea.

Campania salvez.ro e bine făcută şi sper că o să aibă efectele scontate! Tot ce avem de făcut e să răspândim mesajul. Şi, fireşte, să nu sunăm aiurea la 112.