De când a fost anunțată că va veni la TIFF, în capul meu a fost permanent un statement pe care ea l-a făcut: Everything you see I owe to spaghetti. Nu, n-a întrebat-o nimeni despre asta, însă arată fabulos, are o talie foarte bine conturată și chiar dacă n-ar fi Sophia Loren, sunt sigură că ai întoarce capul după ea. Dar este Sophia Loren.
Un guest-post scris de Oana Vasiliu | Business Review (Mulțumesc mult!!!) după ce a întâlnit-o pe marea actriță la Cluj, invitată de onoare la TIFF 2016.
Am așteptat o zi ca să scriu despre Sieranevada, să mi se stăvilească nițel entuziasmul, dar nu, nu s-a domolit, așa că o să accept că e chiar atât de mișto pe cât mi s-a părut în timpul și imediat după vizionare.
Adică puteți să mă credeți pe cuvânt.
În timp ce-mi admiram ieri noii mei converși cu steluțe mi-a trecut prin minte ca o cometă (sic!) faptul că noi, tiff-arii cu badge (eu ne zic, generic, badger-i, desigur, dar nu cred că i-ar mai plăcea altcuiva!), exerimentăm festivalul un pic diferit față de public. Ne știm între noi, avem glume, amintiri comune, informații din și de culise, petreceri și-alte lucuri care îmbogățesc și ne completează experiența.
Prin urmare, pentru mine, deși sunt onorată și recunoscătoare în fiecare an pentru invitație și pentru că sunt aici, evenimentele speciale și toți oamenii ăștia minunat de creativi și de mișto la care am acces, sunt, cumva, o parte firească din experiența asta – uneori nici nu-mi mai dau seama ce norocoasă sunt!
De fiecare dată când dau de un film care mă încântă peste măsură mi se pare că am găsit cea mai frumoasă pereche de pantofi la preț redus sau așa ceva, fiindcă pentru prețul modic al unui bilet la film am parte de evadarea într-o altă lume, una construită bine, cursiv, cu subiect și predicat, fără sincope, fără artificii în care să mi se împiedice mintea, oprindu-mă, chiar și temporar, să mă concentrez la ce se întâmplă pe ecran. Când e sunetul prost e și mai rău!
Iar Câini e genul ăla de film, exact așa: ireproșabil.
Jur că nu știu cum trec zilele tiffestivaliere, pe bune!, parcă ieri am venit la Cluj, și puf!, au trecut deja cinci zile! Probabil ar fi trebuit să țin zilnic jurnalul ăsta de festival, hm!
Dimineața lecții și după aia filme, filme, filme, până seara, târziu! Uneori și floricele. Uneori și înghețată, mai da-o naibii de dietă din când în când!
Un pic mi-e dor de mare zilele astea, deși n-am prea mult răgaz să visez la valuri și linistea aia – chiar mai bine, că-s departe, și o să cam rămân departe de mare o vreme.
Prin ur-mare (sic!) ieri m-am dus să văd o dramă columbiană, La cienaga – Entre el mar y la tierra, un film de ambiție și de autor. Așa cum ne-a zis ieri Mihai Chirilov la TIFF Lounge, filmul de autor e ăla în care regizorul centrază, dă cu capul, scrie scenariu, ba poate și preia din atribuțiile de producător un pic. Fix ce bifează Manolo Cruz în cazul de față, plus rolul principal, unul – îmi pot imagina – al dracului de greu, pentru care a slăbit 20 de kilograme și a învățat să stea nemișcat în poziții dificile.
Bag seama că ori înnebunește lumea, ori ieri s-a aliniat vreo planetă responsabilă de fixurile oamenilor care fac lucruri trăznite când li se pune lor pata – așa cum sunt ele prezentate în cinematografia foarte contemporană, că, na, la TIFF, cu câteva excepții de neprețuite arhive, numai filme noi se văd!
O să trec ușurel peste filmul cu vaca, primul dintr-un calup de patru văzute ieri, nu pentru că nu mi-ar fi plăcut, a fost ca un banc sec, așa, ci pentru că voi să mă concentrez pe Mr. Gaga – minunatul documentar făcut de Heyman Brothers despre uluitorul Ohad Naharin, coregraful & directorul artistic al Batsheva Dance Company, una dintre cele mai bune din dansul contemporan. Ăăăă… din lume!
Weekendul de la Castel face parte din programul meu obligatoriu la TIFF, orice-ar mai rula în același timp… și ieri chiar aș fi vrut să văd un film la Arta care era cam când trebuia să plec eu către Bonțida. Neplăcută treabă că trebuie să alegi, dar, na, e ca în viața! Ai preferințe, te duci după ele!
La Castel taman asfințea soarele, numai bine de contemplat culorile nebune, iasomia era în floare, copii, căței și iubitori de film.
Cine n-are Anca Maco… nu poate să-și cumpere, pentru că e unică. Unul dintre cei mai optimiști oameni pe care îi cunosc, și printre puținii pe care îi admir în gura mare, Maco se ocupă, în viața ei civilă, de matinal la Tanănana, de filme, de pisica ei, Miss Yuki, de tot soiul de proiecte digitale și de învățat alții – recomand!
În viața de încorporat la TIFF e Blog Manager. În această calitate m-a luat la întrebări despre frumosul festival. Ca să nu rămân mai prejos, am luat-o și eu la aceleași întrebări. Păi ce!?
Hai să citiți ce zice despre TIFF un om care a fost – moamăăăăăăă, ce tare! – la toate edițiile. Invidie maximă, Maco!
Citeam pe undeva un studiu despre procentul de știri negative din media și cum ne afectează asta, că ne afectează, cu mirare, chiar dacă știu că așa e. Cu mirare, totuși, pentru că nu înțeleg de ce, în context, deși consumăm mult mai mult știri negative și scandaluri și ne plângem de asta, când vine vorba de făcut bine, de lucruri bune, de lucruri frumoase care, da!, se întâmplă și de-astea, avem mai degrabă tendința să le tratăm cu un soi de indiferență.
E și ăsta unul din motivele pentru care mă străduiesc să scriu de lucruri bune si frumoase pe blog, de festivaluri si oameni și campanii și gânduri care inspiră la bine. Chiar dacă, uneori, mi-aș dori ca și astea – și nu mai ales alea scrise cu sfântă indignare!, la draci – să fie cele mai citite.
