O veste foarte bună pentru iubitorii trupei The Cat Empire: îi avem oaspeți la București, la vară, ce bine, ce bineeee!!!
Revin cu detalii mai pe seară, deocamdată ascultați un cântecel – îl pun pe ăsta cu pam param, vorba lui Alex, că poate nu toată lumea care știe cântecul Lost Song știe și cum se cheamă trupa.

Și poza cu pisici, pentru viralizare :))

Zilele trecute s-a tot discutat şi disputat pe Facebook şi bloguri despre fotografia postată pe pagina unei clinici de neurochirurgie. Fac parte dintre cei care au considerat nepotrivite imaginea şi statusul alăturat, dar nu cred că a fost neapărat o gafă de PR ci mai degrabă o mare neinspiraţie de moment. Însă ce a făcut Valentino recent chiar este o gafă! Şi încă una mare!

Să vă povestesc.

Mereu am găsit că e ceva fascinant la umbre şi formele pe care acestea le iau, atât de diferite, uneori, faţă de obiectele cărora le aparţin, iar spectacolele cu umbre pe perete m-au cucerit cu orice ocazie. Combinaţia între umbre, poveste şi dans, însă, îmi pare desăvârşită, cel puţin în interpretarea americanilor de la Pilobolus.

Şi tocmai de-asta mă bucur mult că îi avem în România pe 23 şi 24 februarie, în două spectacole eveniment la Sala Palatului, iar eu am ocazia să vă ofer o invitaţie dublă.

Sunt puțini artiști noi pe care “mi s-a pus pata??? în ultimii ani, dar Asaf Avidan este unul dintre ei, o combinație între folk, rock, și blues din care nu lipsește influența celor patru ani petrecuți în Jamaica. Și vine la București, pe 29 iunie, în cadrul evenimentului WonderDay.

Foto: Osman Balkan
Sursa

Revin cu detalii despre bilete atunci când vor fi publice.
NB Concertul încă nu apare pe pagina oficială a artistului.

PS: preferata mea

Toată țara a văzut înregistrarea cu învățătoarea șpăgară și cum aceasta îi certa pe părinți că au contribuit cu sume prea mici la “cadourile” destinate celor din școală. Excelând la capitolul tupeu, doamna învățătoare le vorbea părinților, cu o superioritate demnă de cauze mai bune, despre costurile unei școli de fițe, punând la colț pe părinții care își imaginau, săracii, că învățământul ar fi gratuit.

N-am priceput niciodată de ce e preţuită o declaraţie de genul “Mi-aş da viaţa pentru tine”, ia uite, fată, să vezi ce mi-a zis, că şi-ar da viaţa pentru mine! Deci mă iubeşte, fată, e clar, dacă a zis că şi-ar da şi viaţa! Nuuuuu?

Am auzit discuţia în troleu, azi, şi cu greu m-am abţinut să nu-i spun lui “fată” că a. de fapt, el nu şi-ar da viaţa pentru ea, b. probabil spune asta tuturor fetelor, şi c. să spui nu înseamnă nimic. Da’ nimic!

Toate am auzit despre poveştile cu feţi frumoşi care aleargă, tîgîdîm, pe calul lor alb ca să salveze prinţesa în distress şi care plânge, sărăcuţa, că şi-a rupt o unghie. În realitate, însă, el o să-şi dea viaţa (exclusiv declarativ) mai ales când tu nu ai nevoie de ea, nu-ţi trebuie, nu-ţi foloseşte, nici viaţa lui, nici el, în fapt, viu sau mort. Şi mai ales nu-ţi folosesc declaraţiile de genul “Ah, stai să vezi că dormeam. Daaaar dacă eram acolo, să vezi ce french manicure îţi făceam! Imediat!”

Motiv pentru care amorul declarat, aşa, e simpatic. Dar nu e destul.

Bagă la cap, fată!

Mintea omului e o treabă complicată, iar uneori facem ori spunem chestii care sunt din cu totul şi cu totul altă poveste decât logica. Unii gâdesc mai repede, alţii mai încet, unii procesează mai multă informaţie în timp record, alţii puţină şi chiar şi pe aia o procesează încet şi prost.

Ieri, domo.ro a afişat greşit preţul unei tablete Samsung T311: doar 319 lei. Ştirea s-a întins pe reţelele sociale şi pe bloguri, au fost mii de comenzi. Am văzut nişte discuţii aseară, abordarea a fost ceva de genul: “Am luat şi eu, da’ probabil nu le vor expedia”. Asta pentru că toată lumea ştia că e vorba de o greşeală.

Avem o seamă de comitete şi comiţii care se ocupă de “bunul” mers al culturii în România, începând cu un minister care a făcut mult mai des subiectul unor ştiri cu tentă negativă decât nişte construcţii de durată şi, vorbă mare!, vreo strategie!, continuând cu ICR despre care m-am săturat să tot vorbesc, trecând pe la comisiile dedicate de la Senat şi Camera Deputaţilor şi, de ce nu?, şi pe la TVR care a decis că nu ne trebuie post cultural!

Toate aceste comitete şi comiţii (şi altele, neamintite aici) ar trebui să decidă destinele educaţiei culturale, să se îngrijească de accesul cetăţeanului la manifestări culturale felurite, după bunul său plac şi nivel de educaţie. Dar, ce să vezi, asta nu se întâmplă! Ba dimpotrivă!

Nu cred că ştiu pe cineva care să nu aibă nostalgii legate de vremea copilăriei fără griji, cu program obligatoriu de somn, joacă şi jucării, mai multe ori mai puţine, vizite la mătuşi care aveau pitite borcane pline cu dulceaţă de căpşune, bara de bătut covoare pe care toată lumea era campioană olimpică la gimnastică. Dar la mine, pe lângă toate astea, copilăria e legată cumva şi de dinastia Martineilor, urşii de pluş cu care am dormit şi călătorit de-a lungul anilor.