Aseară, la TIFF, în Piața Unirii, am văzut și eu – în sfârșit! – România neîmblânzită! Citisem o grămadă despre film, știam și câte ceva de prin culise, dar n-am apucat să ajung să-l și văd.
Cred că e aproape redundant să vă spun cât e de frumos, în primul rând, câtă muncă se află în toate cadrele alea minunate, și câtă înțelepciune în mesajul filmului, acela care ne amintește că toată această frumusețe nu e un dat, că nu avem nici un merit pentru locul miraculos în care trăim, dar suntem măcar datori s-o păstrăm și s-o transmitem mai departe așa cum e. Oricum, cu oricât de puțin, cu mai mult mers pe jos decât cu mașina, cu închisul robinetului când ne săpunim, la duș, cu colectarea selectivă. Știți, știm toate lucrurile astea și totuși, din pură lene și lipsă de considerare pentru ceea ce avem nu le facem. Dacă mai aveți nevoie de vreo motivație în a fi mai responsabili și din punctul ăsta de vedere, mergeți să vedeți filmul.
De fapt, mergeți oricum să-l vedeți!
Și poate citiți și interviul de mai jos cu domnul Radu V. Ursuleanu.
Radu V. Ursuleanu este actorul pe care îl vedeți în prim plan în posterul filmului. A fost aseară în Piața Unirii, foarte discret, a stat pe platforma de deasupra barului și avea și ochelari de soare pe sub șapcă, tocmai ca să nu fie (re)cunoscut. De altfel, nu e un fan al blitzurilor, preferă solitudinea. Totuși, a acceptat să-mi răspundă la câteva întrebări în timp ce sorbea tacticos dintr-o limonadă cu zmeură și mentă.
– Vă mulțumesc că ați acceptat să răspundeți la câteva întrebări despre film. Cu siguranță aveți foarte mulți fani.
– Am, da? Ce drăguț. Și spune-mi Radu, te rog, nu-s un tip prea protocolar.
– Radu, cum ai ajuns să ai o carieră cinematografică?
– Ah, am tot avut apariții prin diverse filme sau documentare. Am fost și la casting la Chișu pentru Ursul, dar l-au ales pe un verișor. Mă rog. La România neîmbânzită a fost natural, practic mi-am jucat propriul rol. Și, mă rog, am fost și consultant pentru partea de urși din film.
– Chiar voiam să întreb. Și ceilalți par urși profesioniști.
– Da, Georgiana și cei trei copii s-au descurcat foarte bine. Sigur, a fost nevoie să fac puțin training cu cei mici, și au luat și niște lecții de karate, cred că se și vede. Celălalt, culegătorul de mere, Bogdan îl cheamă, lucrează zilier în livada aia.
– Scena cu lupii a părut destul de dificilă, sau cel puțin așa s-a văzut pe ecran.
– Sincer? Nu-i cunoșteam pe lupii ăia, iar eu, de fel, sunt un tip extrem de politicos, nu m-aș invita niciodată la masă în felul acela. Dar se întâmplă că aveam un minus teribil de calorii și ei tocmai gătiseră acel cerb și…
În plus, încă de când am văzut acel film cu Kevin Costner mi-am dorit să dansez cu lupii. Pot spune că scena aia mi-a îndeplinit un vis. Al doilea. Primul e onoarea de a fi lucrat într-un proiect cu domnul Victor Rebengiuc.
– Ai văzut filmul, ce părere ai?
– Mi se pare foarte bine realizat și sunt mulțumit că specia noastră este destul de bine reprezentată. Mi-ar fi plăcut și o scenă în care să pot cânta, am o voce foarte bună de tenor, dar poate că vor fi alte ocazii. În plus, echipa de oameni a fost foarte discretă, nu au deranjat mersul pădurii, nu au fost reflectoare și scandal, așa cum se întâmpă la alte filme, sau când vin excursioniștii la marginea Predealului.
Apropo de asta, de excursioniști, știu că voi le spuneți pantofari, dar noi nu avem pantofi ci doar labe, și nu e un cuvânt prea frumos, dar așa le spunem, poate că le zici să nu ne mai frece la cap cu selfie-urile. Sunt foarte enervanți. Noi nu ne ducem la cineva acasă și-l punem să pozeze frumos pentru Instagramul personal. Deși, hahahahaha, doamne ce fețe fac unii când ne văd! Am avea doar poze cu lăba… astaaa… pantofari îngroziți!
– Ai văzut că filmul, dincolo de poveștile voastre și imaginile extraordinare, are și un mesaj. Ce părere ai?
– Da, clar că toate lucrurile astea frumoase, pădurile, și munții, și apele, și zmeura sălbatică nu sunt făcute de oameni. Nici urșii sau râșii ori domnul Acvilă, nimeni și nimic din toate astea nu e meritul omului. Și totuși vouă vi se pare firesc să veniți să tăiați pădurile sau să le umpleți de gunoaie și de muzică dezgustătoare, de zgomot și fum de eșapament, și pe urmă vă mirați că ne încrucisăm drumurile. Nu noi venim în orașe, orașele vin peste noi!
Se uită în pahar.
– S-a terminat limonada. Pot să plec?
– Sigur. Un gând de final?
– Să meargă lumea să vadă filmul și să ne lase în pace, așa, neîmblânziți. Sarut mâinile, o seară frumoasă în continuare, mulțumesc pentru interviu!
Și a plecat de unde venise, după ce și-a pus căștile cu muzică peste urechi. Asculta Că, de n-ar fi fost, nici nu s-ar fi povestit.
Leave a Comment