Azi începe la București, în patru locuri simpatice din oraș*, DokStation, un festival de nișă care prezintă documentare cu și despre muzicieni.
Sunt o avidă consumatoare de (auto)biografii, îmi place să văd viața oamenilor dincolo de reflectoare, fiindcă mereu am crezut că, dincolo de geniu, talent și generozitatea cu care îl împart, artiștii ăia de succes sunt, de fapt, cu puține excepții, nefericiți. Mai mult, publicul e adesea o curvă care nu se sfiește să le pretindă tot, orice i se pare că i se cuvine, și i se pare că tot i se cuvine, și la primul semn de imperfecțiune, la primul semn că artiștii ar fi oameni, nu semizei, se năpustește cu critica și ură asupra lor. Mi se pare că le datorăm mai mult respect. Nu ca artiști ci ca oameni.
În filmele de la DokStation vezi și asta, șoc și groază! artiști sunt și ei oameni! Cu bune, cu rele. Și, desigur, ai ocazia să te uiți un pic în spatele cortinei și să înțelegi mai bine o industrie de sute de miliarde de dolari.
Sunt de două zile la Buzău, la un mic festival de film aflat la doar a treia ediție, BuzzCEE, cu gândul că genul ăsta de inițiativă într-un oraș fără cinema merită încurajate și promovate. Poate și datorită acestui festival, în seara deschiderii, primarul orașului a promis că peste doi ani o să existe cinematograf modern în Buzău. Să vedem.
Am văzut câteva scurte, un film macedonean care nu m-a dat pe spate și un documentar cu și despre Stela Popescu. Popeasca.
Printre filmele văzute la ediția asta de TIFF a fost și Aparatul de radio (Radiogram), o producție venită din țara vecină și prietenă cu nisipuri de aur și castravețitătă. M-am dus întru amintirea serilor în care la noi în bucătărie se asculta încet Radio Europa Liberă sau BBC la vechiul radio marca Gloria – nu știți voi!
Ar fi trebuit să fie cu/despre muzica interzisă a acelor vremuri, cu rocknroll și alte Wild Thing(s), dar cumva a fost și n-a fost.
Am descoperit-o pe Emiliana Torrini acum niște mulți ani via coloana sonoră din Grey’s, cu Today Has Been OK, și mi-a plăcut mult, da’ mult de tot, apoi am tot ascultat ce-a scos și a rămas cum am stabilit: e bine de tot. Lumea o compară cu Bjork, inevitabil, amândouă vin din Islanda, dar, dacă am de ales, aș prefera timbrul mai soft al Emilianei. Și cântecele ei. Și bucuria ei de a le aduce pe scenă. Mai nou, inclusiv la TIFF, alături de The Colorist Orchestra – o bucurie de concert!
V-am povestit că anul ăsta sunt oarecât pe chill la TIFF*, mă bucur de bucuria oamenilor, mai intru la un film, mă mai văd cu prieteni dragi la o cafea și mi-am făcut cartierul general în Piața Unirii – inevitabil, toată lumea trece pe aici! Prin urmare, filme și evenimente și, între, în majoritatea după amiezelor, stau în Lounge-ul IQOS, la umbră, pe pufii comozi, ascult muzică bună și îmi fac lecțiile.
OK, bine, uneori beau și niște Campari. Sau un Staropramen. Dar numai granat, pe cuvânt!
Aseară, la TIFF, în Piața Unirii, am văzut și eu – în sfârșit! – România neîmblânzită! Citisem o grămadă despre film, știam și câte ceva de prin culise, dar n-am apucat să ajung să-l și văd.
Cred că e aproape redundant să vă spun cât e de frumos, în primul rând, câtă muncă se află în toate cadrele alea minunate, și câtă înțelepciune în mesajul filmului, acela care ne amintește că toată această frumusețe nu e un dat, că nu avem nici un merit pentru locul miraculos în care trăim, dar suntem măcar datori s-o păstrăm și s-o transmitem mai departe așa cum e. Oricum, cu oricât de puțin, cu mai mult mers pe jos decât cu mașina, cu închisul robinetului când ne săpunim, la duș, cu colectarea selectivă. Știți, știm toate lucrurile astea și totuși, din pură lene și lipsă de considerare pentru ceea ce avem nu le facem. Dacă mai aveți nevoie de vreo motivație în a fi mai responsabili și din punctul ăsta de vedere, mergeți să vedeți filmul.
De fapt, mergeți oricum să-l vedeți!
Și poate citiți și interviul de mai jos cu domnul Radu V. Ursuleanu.
Nu m-am uitat la premii aseară, nici măcar la defilările de pe covorul roșu. Cred că e o premieră pentru mine asta, dar, sincer, mi se pare că Oscarurile au devenit, mai ales în ultimii doi ani, cireasa din vârful unei prăjituri cu prea multe ingrediente sintetice. Sigur, au fost și anul acesta filme care mi-au plăcut, însă nici măcar unul la care să resimt vreun pumn în stomac și mult chef să tac după vizionare*. Mă rog, poate și pentru că Dunkirk sau Darkest Hour au fost doar montări (remarcabile, poate, însă nu epice) ale unui moment cunoscut din istorie, poate pentru că am mai văzut filmul cu fata mută și zeul pește, sau poate pentru că e prima dată din câte pot să-mi amintesc când un film care-l are protagonist pe Daniel Day-Lewis m-a plictisit până la renunțare**.
Am fost plecată, festivalier sau nu, cam toată vara și, după un (prea) scurt concediu la mare, m-am pornit către Deltă, la Anonimul, pentru o cură de filme, oameni pe gustul meu, mare și chill. Mda, știu, aș fi putut spune relaxare, da’ chill mi se pare o descriere mai bună. Iar festivalul ăsta a fost cam tot ce mi-aș fi dorit pentru final de vară, și încă ceva pe deasupra!
Mă învârt de ceva vreme în peisajul festivalier de pe la noi, prin urmare știu cât de importanți sunt sponsorii pentru buna desfășurare a unui asemenea eveniment și cât de important e ca oamenii implicați să facă eforturi să înțeleagă evenimentul și publicul său, în așa fel încât nu doar să bifeze o siglă pe afișe ci să fie integrați în eveniment și să facă experiența participării mai plăcută pentru public.
Mastercard e unul dintre exemplele bune la TIFF, într-un parteneriat care durează de 11 ani, gândit și realizat cum trebuie.
Nu știu cum, dar anul ăsta sensibil mai mult decât în alți ani, n-am perceput deloc trecerea unei săptămâni de TIFF. Chiar azi dimineață, în timp ce autocarul care mă ducea (la 6 a.m., după două petreceri!) către Sibiu, c-o ultimă trecere (de data asta) pe lângă ???Florin Piersic???, mă gândeam că parcă mai ieri îmi luseam în primire badge-ul si kit-ul de bun venit, apoi am clipit de câteva ori și puf!, e gata! Sigur, cum Zilele Filmului Românesc abia au început, Alain Delon vine abia azi, și mai sunt zeci de proiecții plus gala și alte petreceri, sărbătoarea filmului din Cluj continuă pentru încă trei zile, e gata doar pentru mine. Și niciodată nu mi-a părut atât de rău că plec.
Publicate recent
Categories
- Barbatii. Ghid de buzunar
- Cântece şi încântări
- Carte
- concurs
- De suflet
- De-ale fetelor
- Dileme
- Din casă
- dinRomania
- domnul Sony & Maxine Jazz
- evenimente
- Filme
- FITS
- Foto
- ganduri printre randuri
- Interviuri
- Necategorizate
- Obiceiuri sănătoase
- Online stuff
- PR sau piar
- ţara mea de d'oh!
- Teatru
- texte de tot râsu'