Filmul de deschidere de la această ediție de TIFF a fost Parking, în regia lui Tudor Giurgiu. Un debut – al filmului, desigur, nu al regizorului – ușor întârziat, din cauza ploii care, vineri seara, s-a încăpățânat să-și exprime generozitatea neașteptată chiar deasupra Open Air Cinema, în Piața Unirii plină de spectatori dornici de film și de reîntâlnirea cu TIFF!
N-a fost să fie în aer liber, deși organizatorii (și oamenii de la meteo) au sperat până în ultimul moment și încă vreo 15 minute după, astfel că ne-am mutat care prin ce sală a avut loc.

Da, sunt la TIFF, desigur că sunt, cum aș fi putut să lipsesc?! N-am apucat să fac aici o introducere în temă și nici măcar recomandări, nici măcar mie, am intrat direct în festival, imediat ce am închis laptopul pe care am lucrat frenetic să-mi termin treaba ca să mă pot bucura și eu de zilele astea la Cluj. Chiar dacă plouă!
Deja am mai multe de povestit aici, și e numai a doua zi, dar, pentru început, o veste care mă bucură peste poate: TIFF Unlimited.

Hai că m-am uitat și eu la Hackerville, pe HBO Go, desigur, că de-aia îl plătesc, să mă uit la filme și seriale, d’oh!
Mi se pare o comedie foarte simpatică, am râs destul de tare la fiecare episod, mai ales la al treilea și al patrulea, cu mafiotul cel mai rău dintre răi, ăla fără scrupule, care își înjură subalternii cu Incompetenților! și e descris, nu mai știu unde am citit, ca un fel de Bond. James Bond dar pe invers cum ar veni. Un james Bond fermecător dar rău. Poate că e, nu știu, similar cu un moment în care Sean Connery avea o zi foarte proastă cu Marte retrograd.

Bohemian Rhapsody e unul dintre filmele pe care le-am așteptat cu nerăbdare încă de când am aflat de proiect, acum șapte sau opt ani, pe vremea când rolul pricipal urma să fie jucat de Baron Cohen, și-am fost unul dintre milioanele care au făcut viral primul trailer al filmului, lansat în mai:

Sistemul nostru tradițional de educație nu ne învață să fim creativi și nici nu valorizează gândirea creativă ci ne pune să tocim. Inclusiv comentarii literare – vă mai amintiți?! Doamne ferește să ai vreo părere proprie. Stai în bancă, asculți de doamna (sau domnul, după caz), iei notițe, reciți ca papagalul când te ascultă.

Poate e și ăsta unul dintre motivele pentru care am fost atât de fascinată de speakerii de la Rebranding Creativity, săptămâna trecută. Oamenii ăștia vorbeau despre congrese și școli de creativitate și materie predată în școlile de stat din țările civilizate, și, în general, calitate nu doar prețuită ci și educată, hrănită și căutată.

Azi începe la București, în patru locuri simpatice din oraș*, DokStation, un festival de nișă care prezintă documentare cu și despre muzicieni.
Sunt o avidă consumatoare de (auto)biografii, îmi place să văd viața oamenilor dincolo de reflectoare, fiindcă mereu am crezut  că, dincolo de geniu, talent și generozitatea cu care îl împart, artiștii ăia de succes sunt, de fapt, cu puține excepții, nefericiți. Mai mult, publicul e adesea o curvă care nu se sfiește să le pretindă tot, orice i se pare că i se cuvine, și i se pare că tot i se cuvine, și la primul semn de imperfecțiune, la primul semn că artiștii ar fi oameni, nu semizei, se năpustește cu critica și ură asupra lor. Mi se pare că le datorăm mai mult respect. Nu ca artiști ci ca oameni.
În filmele de la DokStation vezi și asta, șoc și groază! artiști sunt și ei oameni! Cu bune, cu rele. Și, desigur, ai ocazia să te uiți un pic în spatele cortinei și să înțelegi mai bine o industrie de sute de miliarde de dolari.

Sunt de două zile la Buzău, la un mic festival de film aflat la doar a treia ediție, BuzzCEE, cu gândul că genul ăsta de inițiativă într-un oraș fără cinema merită încurajate și promovate. Poate și datorită acestui festival, în seara deschiderii, primarul orașului a promis că peste doi ani o să existe cinematograf modern în Buzău. Să vedem.
Am văzut câteva scurte, un film macedonean care nu m-a dat pe spate și un documentar cu și despre Stela Popescu. Popeasca.

Printre filmele văzute la ediția asta de TIFF a fost și Aparatul de radio (Radiogram), o producție venită din țara vecină și prietenă cu nisipuri de aur și castravețitătă. M-am dus întru amintirea serilor în care la noi în bucătărie se asculta încet Radio Europa Liberă sau BBC la vechiul radio marca Gloria – nu știți voi!
Ar fi trebuit să fie cu/despre muzica interzisă a acelor vremuri, cu rocknroll și alte Wild Thing(s), dar cumva a fost și n-a fost.

Am descoperit-o pe Emiliana Torrini acum niște mulți ani via coloana sonoră din Grey’s, cu Today Has Been OK, și mi-a plăcut mult, da’ mult de tot, apoi am tot ascultat ce-a scos și a rămas cum am stabilit: e bine de tot. Lumea o compară cu Bjork, inevitabil, amândouă vin din Islanda, dar, dacă am de ales, aș prefera timbrul mai soft al Emilianei. Și cântecele ei. Și bucuria ei de a le aduce pe scenă. Mai nou, inclusiv la TIFF, alături de The Colorist Orchestra – o bucurie de concert!

V-am povestit că anul ăsta sunt oarecât pe chill la TIFF*, mă bucur de bucuria oamenilor, mai intru la un film, mă mai văd cu prieteni dragi la o cafea și mi-am făcut cartierul general în Piața Unirii – inevitabil, toată lumea trece pe aici! Prin urmare, filme și evenimente și, între, în majoritatea după amiezelor, stau în Lounge-ul IQOS, la umbră, pe pufii comozi, ascult muzică bună și îmi fac lecțiile.
OK, bine, uneori beau și niște Campari. Sau un Staropramen. Dar numai granat, pe cuvânt!