Filmul de deschidere de la această ediție de TIFF a fost Parking, în regia lui Tudor Giurgiu. Un debut – al filmului, desigur, nu al regizorului – ușor întârziat, din cauza ploii care, vineri seara, s-a încăpățânat să-și exprime generozitatea neașteptată chiar deasupra Open Air Cinema, în Piața Unirii plină de spectatori dornici de film și de reîntâlnirea cu TIFF!
N-a fost să fie în aer liber, deși organizatorii (și oamenii de la meteo) au sperat până în ultimul moment și încă vreo 15 minute după, astfel că ne-am mutat care prin ce sală a avut loc.
Eu am nimerit la Piersic, dar asta e total irelevant. Relevant – și atât o să comentez pe tema asta – este că organizatorii au făcut imposibililul într-o situație asupra căreia n-au avut nici un pic de control (opriți voi ploaia, na, dacă sunteți așa tari!) și, deși m-a murat și pe mine ploaia, la fel ca pe oricine aflat în Piața Unirii, eu, una, nu am absolut nimic a le reproșa. Poate și pentru că știu ce înseamnă să-ți plouă la Festival și să faci mutări și permutări de locații în ultimul moment. Așa. Și, acum, despre Parking – Filmul.
Parking e o frântură din povestea lui Adrian, un român plecat, la fel ca mulți alții, în Spania, un pretext, de fapt, pentru a discuta condiția emigrantului român, într-o poveste scrisă de Tudor Giurgiu și Tudor Giurgiu și Marin Mălaicu-Hondrari – el însuși emigrant. Deși citește mult, scrie și se visează scriitor, Adrian lucrează, ilegal, desigur, într-un parking/cimitir de mașini în Cordoba pe 300 de euro. Un loc aproape la fel de mort ca vechea perlă a stațiunilor balneoclimaterice, Sângeorz-Băi, locul în care s-a născut și și-a petrecut anii copilăriei – pe care îi și vedem, un fel de ce-ai fost, ce-ai vrut să fii și ce-ai ajuns – inserați în film pe peliculă de 8 mm.
Adrian locuiește într-o rulotă din parking și-și omoară timpul cu ce se aude la radio și colegii dulăi-paznici, scrie și citește, se spală cu furtunul, omoară șobolani și, ocazional, se uită peste gard la niște hoți care se dovedesc a fi români – cum altfel!?, din Teleorman – cum altfel?!
În unele seri stă la cină sau la un pahar cu vin împreună cu patronul și șeful Rafa, de asemenea victimă a capitalismului veros, care visează o viață tihnită la țară, dar care are acest parking obosit, și iubita acestuia, Mercedes.
Rafa îi cere uneori să mute câte o mașină din loc în loc și cumva înțelegem că mașinile alea-s cam furate, mai ales când Adrian se trezeste la poartă cu un fel de mafiot care-și cere banii pe una din mașini, ???până vineri, or else???. Într-una din excursiile astea, Adrian o întâlnește pe Maria, solista neconformistă a unei trupe underground, căreia îi povestește de noaptea de Sânziene, și cu care începe o poveste de dragoste pasională.
Maria își părăsește soțul pentru a se muta cu Adrian în parking, în condițiile povestite, cu planul de a face dragoste în fiecare din cele 200 de mașini abandonate acolo, iar prezența ei îl face pe eroul principal să realizeze că, de fapt, viața lui nu e câtuși de puțin ce a visat să fie. Și, mă rog, mai e niște acțiune, dar n-am de gând să vă povestesc filmul.
De ce să-l vedeți? În primul rând pentru că, după știința mea, nu mai există alt film care să trateze această alienare a românilor plecați nu neapărat în cele mai bune sau legale condiții ???afară???. Diaspora a fost, la recentele alegeri în atenția noastră, și cred că e mai mult decât util să înțelegem acest fenomen al plecării, iar Parking ajută cu un tablou extrem de realist din care înțelegem că visele nu se implinesc instant, că planurile de bunăstare de acasă pot deveni o rulotă și 300 de euro pe lună, fără forme legale de angajare, că dorul de casă ia diferite forme pe care nu putem decât să ni le imaginăm.
Cred că datorăm celor plecați, dar și celor rămași în urma lor, două ore în cinema. Ca să înțelegem. Iar Parking merită – oricum, separat de alte motive – aceste două ore. În fapt, ca să fiu și mai precisă, doar o oră și 26 de minute.
Dragut filmul, mi-a placut.