Am așteptat o zi ca să scriu despre Sieranevada, să mi se stăvilească nițel entuziasmul, dar nu, nu s-a domolit, așa că o să accept că e chiar atât de mișto pe cât mi s-a părut în timpul și imediat după vizionare.
Adică puteți să mă credeți pe cuvânt.
Continue reading

De fiecare dată când dau de un film care mă încântă peste măsură mi se pare că am găsit cea mai frumoasă pereche de pantofi la preț redus sau așa ceva, fiindcă pentru prețul modic al unui bilet la film am parte de evadarea într-o altă lume, una construită bine, cursiv, cu subiect și predicat, fără sincope, fără artificii în care să mi se împiedice mintea, oprindu-mă, chiar și temporar, să mă concentrez la ce se întâmplă pe ecran. Când e sunetul prost e și mai rău!

Iar Câini e genul ăla de film, exact așa: ireproșabil.
Continue reading

Jur că nu știu cum trec zilele tiffestivaliere, pe bune!, parcă ieri am venit la Cluj, și puf!, au trecut deja cinci zile! Probabil ar fi trebuit să țin zilnic jurnalul ăsta de festival, hm!
Dimineața lecții și după aia filme, filme, filme, până seara, târziu! Uneori și floricele. Uneori și înghețată, mai da-o naibii de dietă din când în când!
Continue reading

Un pic mi-e dor de mare zilele astea, deși n-am prea mult răgaz să visez la valuri și linistea aia – chiar mai bine, că-s departe, și o să cam rămân departe de mare o vreme.

Prin ur-mare (sic!) ieri m-am dus să văd o dramă columbiană, La cienaga – Entre el mar y la tierra, un film de ambiție și de autor. Așa cum ne-a zis ieri Mihai Chirilov la TIFF Lounge, filmul de autor e ăla în care regizorul centrază, dă cu capul, scrie scenariu, ba poate și preia din atribuțiile de producător un pic. Fix ce bifează Manolo Cruz în cazul de față, plus rolul principal, unul – îmi pot imagina – al dracului de greu, pentru care a slăbit 20 de kilograme și a învățat să stea nemișcat în poziții dificile.
Continue reading

Weekendul de la Castel face parte din programul meu obligatoriu la TIFF, orice-ar mai rula în același timp… și ieri chiar aș fi vrut să văd un film la Arta care era cam când trebuia să plec eu către Bonțida. Neplăcută treabă că trebuie să alegi, dar, na, e ca în viața! Ai preferințe, te duci după ele!

La Castel taman asfințea soarele, numai bine de contemplat culorile nebune, iasomia era în floare, copii, căței și iubitori de film.
Continue reading