Am văzut ”Cartea cu soluții”/Le Livre des solutions un pic mai târziu decat aș fi vrut pentru că… viață. Îmi place Gondry, în dileala lui vizuală, mă fascinează curajul lui de a colora în afara conturului într-o lume care se vrea din ce în ce mai conturată, ba chiar cu tușe destul de groase.

N-am mai fost la Astra până acum. Nu știu de ce, că îmi plac mult documentarele – eu sunt printre cei care văd documentare – multe! – și pe canalele de streaming. Mi se pare că-ți deschid mintea într-un fel foarte mișto, că-ți dau idei și iți ridică cortina spre unele părți de viață și lume la care cum altfel ai putea avea acces?!

Am fost anul ăsta, și nu oricum, doar ca să văd filme (nu că asta ar fi fost un lucru rău, recomand 5*/5!), ci și ca să moderez câteva (vreo 14!) sesiuni de Q&A, adicătelea discuțiile de după.

Sunt – deja! – de patru zile la TIFF, un pic musafir și un pic mai mult parte din echipă. Văd mult mai puține filme față de câte mi-ar plăcea să văd, fac interviuri și reportaje, scriu, fac Q&A-uri și apoi mai scriu nițel.
Apropo de Q&A-uri, fac o paranteză mică:

Presupun că toată lumea a aflat deja: continuarea celebrului Sex and the City nu e nici pe departe ce ne-ar fi plăcut să fie sau măcar ceva ce ne-ar plăcea. S-a scris deja despre asta deja, nu mai e o vreo surpriză că recenziile au făcut praf noua producție. Și n-aș fi scris și eu dacă…

E din nou acea perioadă din an în care Clujul îmbracă haine de sărbătoare cinematografică și tot centrul forfotește festivalier. Sunt aici pentru zece zile de filme și discuții despre industrie, articole, interviuri și Q&A-uri, dar, poate cel mai important, pentru a mă revedea cu oameni dragi pe care prea rar apuc sa-I văd acasă. Pentru că… agende și viață, știți cum e.

Azi vine pe ecrane Babyteeth, un film pe care l-am văzut la TIFF, din primul rând, pe un scaun de plastic pe care nu l-am putut părăsi până la finele genericului, un pic înainte să mi se usuce lacrimile.
La fel ca la Orchids-ul lui Delbono de la FITS, aș putea evoca aproape chirurgical mai degrabă ce nu mi-a plăcut în film pentru ca, în fine, să simt ca totul mi-a proptit un pumn în stomac și un nod în gât și că, de fapt, ”Fraaaaaateeeeee, cum a fost filmul ăsta!”

De vreo zece ani sau mai bine, verile mele sunt festivaliere. Lasă că e cu treabă, că-mi iubesc jobul, dar cel mai fabulos lucru la asemenea manifestări ar fi taman oamenii. Cei din echipe, cei care revin an de an, ediție de ediție, localnicii, voluntarii, gazdele. Nu cred că e festival cu oarece tradiție care să nu aibă un nucleu de oameni care se văd și revăd mai ales cu acest prilej.

Anul ăsta, probabil dintr-o dorință de claritate într-un prezent tot mai tulbure, am căutat, mai mult ca niciodată, documentare. Să văd, să înțeleg, să știu.
Acum sunt la TIFF, deci vorbim despre două dintre cele prezentate aici, legate între ele prin Monica Lăzurean-Gorgan, implicată în realizarea ambelor proiecte. Este vorba despre Lemn și Acasă.

E mult PR la Oscaruri, de la eforturile biroului de presă al Academiei până la toate detaliile de promovare pentru filmele care parcurg drumul între lista scurtă și cartonașul pe care e scris numele câștigătorilor, de la petreceri și cadouri până la cine pe cine îmbracă, încalță, accesorizează, totul e publicitate, într-o formă sau alta, și toată lumea încearcă să profite.

Să nu ne mai ținem respirația: nici o televiziune de la noi nu transmite Ceremonia de acordare a Premiilor Oscar anul ăsta, iar pe twitter și pe site Academia dă doar Red Carpet, să caște lumea gura la cine ce rochiță poartă. Premiile se transmit exclusiv de câtre ABC – până în 2028, apropo, au exclusivitate – așa că dacă se gasește prin grilă cineva cu contract, bine, dacă nu, nu. Anul ăsta e Pro7, dacă îl aveți în grilă poate aveți șanse să vedeți ceremonia. Dacă nu, nu.
Și-acuma hai la filme, norminalizați și favoriți, dacă tot am făcut efortul să le văd pe majoritatea.