Presupun că toată lumea a aflat deja: continuarea celebrului Sex and the City nu e nici pe departe ce ne-ar fi plăcut să fie sau măcar ceva ce ne-ar plăcea. S-a scris deja despre asta deja, nu mai e o vreo surpriză că recenziile au făcut praf noua producție. Și n-aș fi scris și eu dacă…

E din nou acea perioadă din an în care Clujul îmbracă haine de sărbătoare cinematografică și tot centrul forfotește festivalier. Sunt aici pentru zece zile de filme și discuții despre industrie, articole, interviuri și Q&A-uri, dar, poate cel mai important, pentru a mă revedea cu oameni dragi pe care prea rar apuc sa-I văd acasă. Pentru că… agende și viață, știți cum e.

Azi vine pe ecrane Babyteeth, un film pe care l-am văzut la TIFF, din primul rând, pe un scaun de plastic pe care nu l-am putut părăsi până la finele genericului, un pic înainte să mi se usuce lacrimile.
La fel ca la Orchids-ul lui Delbono de la FITS, aș putea evoca aproape chirurgical mai degrabă ce nu mi-a plăcut în film pentru ca, în fine, să simt ca totul mi-a proptit un pumn în stomac și un nod în gât și că, de fapt, ”Fraaaaaateeeeee, cum a fost filmul ăsta!”

De vreo zece ani sau mai bine, verile mele sunt festivaliere. Lasă că e cu treabă, că-mi iubesc jobul, dar cel mai fabulos lucru la asemenea manifestări ar fi taman oamenii. Cei din echipe, cei care revin an de an, ediție de ediție, localnicii, voluntarii, gazdele. Nu cred că e festival cu oarece tradiție care să nu aibă un nucleu de oameni care se văd și revăd mai ales cu acest prilej.

Anul ăsta, probabil dintr-o dorință de claritate într-un prezent tot mai tulbure, am căutat, mai mult ca niciodată, documentare. Să văd, să înțeleg, să știu.
Acum sunt la TIFF, deci vorbim despre două dintre cele prezentate aici, legate între ele prin Monica Lăzurean-Gorgan, implicată în realizarea ambelor proiecte. Este vorba despre Lemn și Acasă.

E mult PR la Oscaruri, de la eforturile biroului de presă al Academiei până la toate detaliile de promovare pentru filmele care parcurg drumul între lista scurtă și cartonașul pe care e scris numele câștigătorilor, de la petreceri și cadouri până la cine pe cine îmbracă, încalță, accesorizează, totul e publicitate, într-o formă sau alta, și toată lumea încearcă să profite.

Să nu ne mai ținem respirația: nici o televiziune de la noi nu transmite Ceremonia de acordare a Premiilor Oscar anul ăsta, iar pe twitter și pe site Academia dă doar Red Carpet, să caște lumea gura la cine ce rochiță poartă. Premiile se transmit exclusiv de câtre ABC – până în 2028, apropo, au exclusivitate – așa că dacă se gasește prin grilă cineva cu contract, bine, dacă nu, nu. Anul ăsta e Pro7, dacă îl aveți în grilă poate aveți șanse să vedeți ceremonia. Dacă nu, nu.
Și-acuma hai la filme, norminalizați și favoriți, dacă tot am făcut efortul să le văd pe majoritatea.

Filmul de deschidere de la această ediție de TIFF a fost Parking, în regia lui Tudor Giurgiu. Un debut – al filmului, desigur, nu al regizorului – ușor întârziat, din cauza ploii care, vineri seara, s-a încăpățânat să-și exprime generozitatea neașteptată chiar deasupra Open Air Cinema, în Piața Unirii plină de spectatori dornici de film și de reîntâlnirea cu TIFF!
N-a fost să fie în aer liber, deși organizatorii (și oamenii de la meteo) au sperat până în ultimul moment și încă vreo 15 minute după, astfel că ne-am mutat care prin ce sală a avut loc.

Da, sunt la TIFF, desigur că sunt, cum aș fi putut să lipsesc?! N-am apucat să fac aici o introducere în temă și nici măcar recomandări, nici măcar mie, am intrat direct în festival, imediat ce am închis laptopul pe care am lucrat frenetic să-mi termin treaba ca să mă pot bucura și eu de zilele astea la Cluj. Chiar dacă plouă!
Deja am mai multe de povestit aici, și e numai a doua zi, dar, pentru început, o veste care mă bucură peste poate: TIFF Unlimited.

Hai că m-am uitat și eu la Hackerville, pe HBO Go, desigur, că de-aia îl plătesc, să mă uit la filme și seriale, d’oh!
Mi se pare o comedie foarte simpatică, am râs destul de tare la fiecare episod, mai ales la al treilea și al patrulea, cu mafiotul cel mai rău dintre răi, ăla fără scrupule, care își înjură subalternii cu Incompetenților! și e descris, nu mai știu unde am citit, ca un fel de Bond. James Bond dar pe invers cum ar veni. Un james Bond fermecător dar rău. Poate că e, nu știu, similar cu un moment în care Sean Connery avea o zi foarte proastă cu Marte retrograd.