Am așteptat o zi ca să scriu despre Sieranevada, să mi se stăvilească nițel entuziasmul, dar nu, nu s-a domolit, așa că o să accept că e chiar atât de mișto pe cât mi s-a părut în timpul și imediat după vizionare.
Adică puteți să mă credeți pe cuvânt.

În timp ce-mi admiram ieri noii mei converși cu steluțe mi-a trecut prin minte ca o cometă (sic!) faptul că noi, tiff-arii cu badge (eu ne zic, generic, badger-i, desigur, dar nu cred că i-ar mai plăcea altcuiva!), exerimentăm festivalul un pic diferit față de public. Ne știm între noi, avem glume, amintiri comune, informații din și de culise, petreceri și-alte lucuri care îmbogățesc și ne completează experiența.
Prin urmare, pentru mine, deși sunt onorată și recunoscătoare în fiecare an pentru invitație și pentru că sunt aici, evenimentele speciale și toți oamenii ăștia minunat de creativi și de mișto la care am acces, sunt, cumva, o parte firească din experiența asta – uneori nici nu-mi mai dau seama ce norocoasă sunt!

De fiecare dată când dau de un film care mă încântă peste măsură mi se pare că am găsit cea mai frumoasă pereche de pantofi la preț redus sau așa ceva, fiindcă pentru prețul modic al unui bilet la film am parte de evadarea într-o altă lume, una construită bine, cursiv, cu subiect și predicat, fără sincope, fără artificii în care să mi se împiedice mintea, oprindu-mă, chiar și temporar, să mă concentrez la ce se întâmplă pe ecran. Când e sunetul prost e și mai rău!

Iar Câini e genul ăla de film, exact așa: ireproșabil.

Jur că nu știu cum trec zilele tiffestivaliere, pe bune!, parcă ieri am venit la Cluj, și puf!, au trecut deja cinci zile! Probabil ar fi trebuit să țin zilnic jurnalul ăsta de festival, hm!
Dimineața lecții și după aia filme, filme, filme, până seara, târziu! Uneori și floricele. Uneori și înghețată, mai da-o naibii de dietă din când în când!

Un pic mi-e dor de mare zilele astea, deși n-am prea mult răgaz să visez la valuri și linistea aia – chiar mai bine, că-s departe, și o să cam rămân departe de mare o vreme.

Prin ur-mare (sic!) ieri m-am dus să văd o dramă columbiană, La cienaga – Entre el mar y la tierra, un film de ambiție și de autor. Așa cum ne-a zis ieri Mihai Chirilov la TIFF Lounge, filmul de autor e ăla în care regizorul centrază, dă cu capul, scrie scenariu, ba poate și preia din atribuțiile de producător un pic. Fix ce bifează Manolo Cruz în cazul de față, plus rolul principal, unul – îmi pot imagina – al dracului de greu, pentru care a slăbit 20 de kilograme și a învățat să stea nemișcat în poziții dificile.

Weekendul de la Castel face parte din programul meu obligatoriu la TIFF, orice-ar mai rula în același timp… și ieri chiar aș fi vrut să văd un film la Arta care era cam când trebuia să plec eu către Bonțida. Neplăcută treabă că trebuie să alegi, dar, na, e ca în viața! Ai preferințe, te duci după ele!

La Castel taman asfințea soarele, numai bine de contemplat culorile nebune, iasomia era în floare, copii, căței și iubitori de film.

Conform obiceiului, public extrem de rar comunicate de presă printrerânduri pentru că ăsta e un blog scris de mine, nu de (alți) PRi. Fac uneori excepții, iar ce o să citiți mai jos e una dintre aceste excepții: comunicatul despre TIFF 2016, trimis azi, după confeerința de presă. Sunt atât de multe evenimente la această ediție aniversară, și atâtea lucruri de cuprins, încât cel mai bine și mai sigur să aflați de ele e fix așa, via comunicatul oficial.

Eu voi fi la TIFF întreaga perioadă, alături de un partener tradițional al blogului pentru acest regal cinematografic, cu povești, interviuri și reportaje de atmosferă. Și, sincer, abia aștept!!!
Imaginea e de azi, de la conferința de presă: Mihai Chirilov, Tudor Giurgiu și Cristian Hordilă.

Anul ăsta am luat o pauză de la ceremonie. Știam că cea mai mare parte a favoriților mei n-aveau să câștige, știam că Chris Rock o să aibă un speech despre care oricum o să vorbească toată lumea, că Julianne Moore, Cate Blanchett și Jennifer Lawrence vor fi printre cele mai bine îmbrăcate și că programul meu de azi îmi impunea câteva ore bune de somn! Bașca, deși am sperat că totuși nu, campania de PR a lui Leo și ursul au primit ceea ce va fi numit de-acum The Pity Oscar și nu merita să-mi stric somnul pentru asta.
Apropo, ca să știe toată lumea: nici un urs real n-a jucat în film. Toți urșii care au venit la casting au fost considerați prea grași, iar ???animalul sălbatic??? care l-a cotonogit pe Leo a fost adăugat în postproducție. Și copacii de care s-a tot bușit erau din cauciuc. True story!

Dar am răsfoit azi dimineata, devreme, discursurile și transcrierea interviurilor din backstage, și am extras de acolo câteva chestii care mi-au plăcut, după cum puteți citi mai jos. Dacă vreți! Dacă nu, nu.

Pre(a)ocupată săptămâna asta ca să mai am vreme și de scris detalii de Oscar, din păcate. Nu că n-aș fi avut – reiterez faptul că departamentul media relations al Academiei face o treabă mai mult decât admirabilă, de la ce alege să trimită în comunicate și până la felul în care acestea sunt scrise și rapiditatea cu care primești răspunsuri la orice întrebare.

Dar am văzut toate filmele, fiindcă povestea asta n-are haz dacă n-ai niște favoriți. Și nu așa, doar că-ți place cutare sau cutare în general ci pentru că ai văzut ce brânză face în filmul pentru care e nominalizat – apropo, lista completă a nominalizaților acestei ediții cu numărul 88 e aici.

Prin urmare, am niște favoriți, după cum urmează, în ordinea numerelor de pe tricou…

Muzica pe vinil e mai mișto. Zgomotul ala specific de redare are farmecul lui incontestabil. La fel, scoaterea discului din carton, apoi din plastic, neapărat fără să atingi altceva în afara de muchie, asezarea pe platan, potrivitul acului, tstststs, și, în fine, muzica, așa, ca o răsplată.

Plus că muzica din vremea vinilului e nemuritoare. Și muzică. Și vremurile nebune!