Tocmai au fost anunțate nominalizările pentru cea de a 88-a ediție a premiilor Oscar. Înainte de alte comentarii, hai să vedem care sunt:

Pentru mine, orice film cu semnătura lui Tarantino vine la pachet cu niște așteptări mari. Îi ador umorul și cinismul, ideile, risipa de vopsea roșie, grăuntele de țicneală care te fac să-i urmărești filmele, iar și iar, fără să te plictisești.

Am văzut The Hateful Eight aseară, la invitația Forum Film și nu gasesc nici un motiv pentru care cineva să nu-l vadă, mai ales dacă regizorul e printre preferații săi. Pe mine, una, nu m-a dezamăgit, dar, ca să fiu onestă, nici nu ajunge în Top 3-ul personal cu filmele lui Tarantino. Sau, cum zice The Guardian, hard to hate but tough to love.

Nu sunt mereu serioasă, adultă, matură și așa mai departe! Gata, am spus-o! Uneori mă alint, mă prostesc și încerc să dau în mintea copiilor, doar ca să nu uit, cumva, că nu totul și nu orice (sau oricine) trebuie luat în serios. Așa a fost și vizionarea de aseară cu Hotel Transylvania 2, într-o sală cu mulți copilași. De altfel, credeam că o să fie comentarii și chicoteli de copii pe toată durata filmului, dar m-am trezit că eu râd mai tare decât unii dintre ei, ba chiar am și imitat unele personaje.
Probabil că dacă aș fi fost însoțită de vreun adult, s-ar fi băgat rușinat sub scaun, deci mai bine că m-am dus singură!
Dar cum e filmul, de fapt?

Are o voce inconfundabilă dar, dincolo de asta, o energie pe care nu poti decât să o admiri. Este implicată în nenumărate proiecte care au, desigur, în mare parte, legătură cu filmul, dar este și președinte onorific al Fundației Vodafone, scrie, are emisiune la radio, prezintă evenimente, jurizează și face selecții pentru festivaluri iar în organizarea unora chiar se implică!
Nu cred că mai există altcineva cu această descriere, dar, în caz că n-ați recunoscut-o, e vorba de Irina Margareta Nistor.

În premieră absolută, proiecție specială, unica, deocamdată pe un mare ecran, am fost regalați aseară cu ???încă un film despre comunism???, ca să fiu folosesc o sintagmă prea-iubită de unii cronicari de film. Doar că, deși apucăturile de grandomanie maniacală prezente în film sunt recognoscibile de oricine a trăit ori și-a bătut capul să se documenteze cu un minim de responsabilitate în legătură cu vremurile epocii de aur în frumoasa Românie, filmul surprinde – cu nesfârșit umor absurd – ipocrizia vremurilor și a oamenilor, de asemenea.

Mi-a plăcut la nebunie că e o comedie despre vremurile de tristă amintire fiindcă eu cred cu tărie că umorul te ajută să înțelegi si să depășești mai bine – ca generație (generații) – epoca aia. Iar noi avem MARE nevoie să acceptăm că s-a terminat comunismul și că e cazul să depășim mentalitățile din vremurile alea!

O nouă ediție a festivalului cel vesel, o nouă evadare la Cluj și, în chiar prima seară, o comedie la care zâmbești și chicotești, iar la final aproape că-ți dau lacrimile. Așa a debutat anul ăsta Festivalul Internațional Comedy Cluj, cu covor roșu la cinema Florin Piersic și cu un Mickey Rourke în formă și în rol.

L-am văzut duminică, în varianta 3D, și, ca să nu existe nici un dubiu, îl recomand. E un film mișto, bine făcut, bine jucat. Dar, dincolo de toate astea, nu poți nega că e un spot de două ore și 22 de minute pentru NASA și, mai mult, îți mai arată și că ???science geeks??? pot fi la fel de cool ca un Matt Damon bine lucrat.

Deci nu, anunțarea descoperirii apei pe Marte chiar în perioada lansării filmului NU a fost o coincidență ci doar o parte a unei campanii foarte bine executată.

După mai multe ore petrecute pe drum, am ajuns ieri spre seară la Anonimul, cu dor de Deltă și mare și soare, dar și de o porție sănătoasă de cinema fiindcă, după o lună de Românie live îți cam vine să te refugiezi nițel în imaginația altora – preferabil unii pricepuți la asta!

Talentat la imaginat, ba chiar dăruit de-a binelea!, e și regizorul grec Yorgos Lanthimos, un tip de mintea căruia m-am amorezat plenar aseară, târziu, în timp ce urmăream filmul de deschidere al festivalului, și anume The Lobster. Care, printre altele, a luat Premiul Juriului la Cannes anul ăsta.

Nici nu m-am întors bine acasă după o lună de preumblări (care, apropo, a urmat altor preumblări prin țară, în așa fel încât, practic, sunt plecată de-acasă cam de pe la finele lui mai), că am primit o provocare de nerefuzat de la Miruna Berescu, doamna faimoasă care face Anonimul să se întâmple:

Hai la festival!

Și n-a fost doar atât, ci a și pus țara la cale, cu aranjări de transport & cazare, că antrenul e asigurat de mare, Dunăre și, mai ales, zecile de filme din programul acestei ediții.

Nu pot și nici nu vreau să rezist unei asemenea provocări, astfel încât, iaca, îmi fac bagajul din nou, printre rânduri, și promit iar povești festivaliere de la mal de apă dulce și sărată.

N-am mai fost acolo de patru ani, așa că dacă aveți ponturi despre unde se mai mănâncă zilele astea ăl mai bun borș de pește la Sântu Gheorghe, rogu-vă să le lăsați frumos la comentarii, cu mulțumiri anticipate!

De mult, prea mult :)!

PS Da, cred că mai am pisica! Maxine Jazz e încă în tabără!

Dacă n-ați reușit să ajungeți la TIFF, fie că e vorba de Cluj, București sau Sibiu, aveți o bună șansă la recuperat muuuulte filme dintr-un foc, mâine seară, la Romexpo, la ShortsUP, festivalul de scurt metraje!