Acum doi ani, la FITS, am apucat să văd fix două spectacole: unul românesc, underground, care mi-a făcut harcea parcea timpanele, şi un altul, care a compensat multe lucruri: Warum Warum (De ce? De ce?) în regia lui Peter Brook şi interpretarea excepţională a lui Miriam Goldschmidt, acompaniată de Francesco Agnello la hang, unul dintre cele mai bune spectacole de teatru pe care le-am văzut vreodată – încă mă bântuie!

Pe 6 şi pe 7 noiembrie, Warum Warum a fost prezent în cadrul unui festival internaţional de teatru moscovit care durează ceva mai mult de o lună de zile şi care a reunit spectacole, trupe şi regizori faimoşi printre care Meno Fortas şi Eimuntas Nekrošius, Lev Dodin sau Amid the Clouds, multipremiatul spectacol scris şi regizat de Amir Reza Koohestani. Revenind la Warum Warum, am citit pe site-ul festivalului câteva cuvinte de la Peter Brook care mi-au pus nişte lucruri într-o altă perspectivă şi m-am gândit să le redau aici, poate vă inspiră şi pe voi (Merci, Francesco, pour me montrer ces pensées et de me faire sourire!)
Din nou, fără traducere, de data asta pentru că n-aş putea cuteza să interpretez vorbele marelui regizor!

Când am fost la Comedy Cluj, mi-am luat un răgaz de câteva ceasuri ca să (mă) rătăcesc prin Grădina Botanică. E foarte frumoasă, faină, cum ar zice clujenii, şi vă recomand să mergeţi pe-acolo când aveţi ocazia: e monument istoric, e bine întreţinută şi are vreo zece mii de plante. Iar raţa de pe minilac o să se bucure de vizită – e foarte prietenoasă!

Când am început să scriu pe blog, pe un blog, acum mai bine de şase ani, am pornit de la ideea de jurnal online şi, deşi tot ce scriam acolo era personal, nu tu interviuri, nici gând de petreceri online sau aşa ceva, nici măcar nu-mi semnam posturile cu numele meu ci cu pseudonimul – oarecât consacrat, ce-i drept! – de Ilinca Dima. Şi până n-am ajuns printrerânduri, tot Ilinca am rămas online, cu supărările şi bucuriile mele personale, vorbind, adesea, codificat, mai ales când mă supăra vreun coleg sau, mai rău, vreun şef!

Blogul ăsta pe care-l citiţi acum – şi vă mulţumesc pentru asta! – e altfel, e mai puţin personal şi mai mult un produs publicistic, dacă vreţi, legat de ceea ce iubesc şi de ceea ce mă face să reacţionez, mai mult decât legat de ceea ce fac. Încerc să aplic lecţiile învăţate de la Darly şi să scriu de lucuri faine pe care vreau să le arăt cu textele mele, şi să ajut, pe cât pot, tinerii care încearcă să lucreze în comunicare, cu oricâtă experienţă am căpătat eu în ăştia zece ani de când lucrez în acest domeniu şi ce mai adun şi de la alţii – de exemplu, seria de interviuri cu şefi de agenţii de PR!

O să fiu onestă cu voi: uneori e dezamăgitor să vezi că articole la care ai muncit de ţi-au sărit capacele, ore de interviu sau de documentare, se bucură doar de câteva aprecieri, iar altele, cu subiecte poate mai facile, se rostogolesc pe net din recomandare în recomandare. Ieri, după ce am postat interviul cu domnul profesor Tifor şi am văzut că nu are comentarii şi nu prea e recomandat, m-am întrebat dacă nu cumva e ceva greşit la aşteptările mele de la voi ori la articol, pentru că dom’ profesor e atât de minunat! Iar azi, când am revenit acasă după o întâlnire matinală, şi am văzut că sunt şi comentarii şi multe recomandări, am avut pornirea asta să vă spun că sunteţi cei mai minunaţi pentru că îl iubiţi pe domnul profesor!

Aşa că, dragilor, acest post e, mai mult decât altele, special pentru voi, cu dedicaţie, aşa, fiindcă simt nevoia să vă mulţumesc pentru că reacţionaţi la lucruri faine, poveşti şi oamenii atât de frumoşi pe care eu încerc să-i aduc aici, printrerânduri. Mulţumesc!

(poza asta e făcută la Sibiu, în 2008, când nu-mi era tocmai bine, şi mă uit la ea de fiecare dată când am nevoie să-mi aduc aminte că ne trebuie şi văi, tocmai ca să putem simţi mai bine culmile!)

Nu sunt fatalistă, ba chiar cred că soarta ne-o mai facem şi noi cu mâna noastră, mai ales atunci când o întindem, pe ea, pe mână, şi nu pentru ca să cerşim îndurare ori noroc (sau bani de la stat!) ci pentru ca să apucăm ceea ce e acolo dar necesită şi un efort din partea noastră.

Şi totuşi, uneori, se întâmplă aşa nişte întâmplări neîntâmplate şi neîntâmplătoare, de ne minunăm de scenariu până şi noi, protagoniştii! Iar dacă vin, să nu vă fie teamă: trăiţi-le! Complet, plenar, aproape ca şi cum mâine nu există sau începe, negreşit, cu Boleroul lui Ravel!

Artiştii sunt o specie aparte de oameni. Adesea plecaţi de acasă, lucrând la ore mici, fanii se aşteaptă ca buna lor dispoziţie şi disponibilitate să fie mereu prezentă şi chiar au uneori senzaţia că artiştii ăştia sunt un bun public, că le aparţin, uitând, adesea, că sunt, totuşi, oameni. Cu probleme, griji, chefuri şi nechefuri. Cu ore multe petrecute pe drumuri, de la un concert la altul, cu pregătiri, repetiţii, probe de sunet… în fine, credeţi-mă pe cuvânt: ceea ce se vede pe scenă e doar un rezultat al muncii lor de dincolo de lumina reflectoarelor.

Nu ştiu cum sunt alţii, dar mie îmi place să ofer mai mult decât îmi place să mi se ceară. De exemplu, am două vecine, babele “mele“, amândouă pensionare. Una a fost asistentă medicală, are o pensie decentă, ia chirie pe un garaj din alt cartier şi cred că şi-a vândut şi casa, primind nişte bani în rate, că are  plasmă, aer condiţionat, se vopseşte şi se coafează frecvent. Când mă prinde, mereu vrea ceva de la mine şi mereu se plânge de ceva, dar se plânge de mărunţişuri şi e răutăcioasă. Are 80 şi ceva de ani, e pe picioare, se descurcă!

Cealaltă babă (pun cu italice ca să ştiţi că nu zic cu răutate, aşa le alint eu, babele mele) e săracă tare.

Ura e un sentiment puternic şi negativ, o stare conflictuală care te încarcă, în primul rând, pe tine, cel care urăşte. Poate că am avut motive să urăsc pe unii sau pe alţii, nu mai ştiu acum, fiindcă am preferat să muncesc cu mine pentru a trece peste ele, peste motive, peste ură. Fiindcă dacă arunci cu praf de cărbune, primul care se murdăreşte eşti tu.

De aia nu pricep cum, în numele bunelor intenţii, cel puţin declarate, ieşi în public cu un mesaj care îndeamnă la ură. Urăşte-ţi tatăl, copilul, pe tine.

Se spune că unei persoane îi trebuie aproximativ 30 de secunde pentru a-şi forma o impresie despre o altă persoană. Adesea, cred că “prima vedere” durează chiar mai puţin, mai ales că fiecare cară după sine o întreagă cutie cu instrumente de măsură sub formă de prejudecăţi. Şi să nu-mi spuneţi că nu aveţi. Toţi avem. Şi le folosim, că e comod, deh, mai comod decât să măsurăm de fiecare dată, din nou şi din nou, fiecare persoană cu care intrăm în contact.

Azi am mers pe jos spre hotel via Republicii, strada pietonală din Oradea. Am căscat gura la case, magazine, oameni, cafenele, pe măsură ce gradele Celsius se înmulţeau, permiţându-mi chiar să renunţ la geacă. Click!, Click!, am pozat ce mi-a plăcut, până am observat-o pe bătrânică.

Zilele trecute am văzut, într-un 24FUN, o macheta care m-a oripilat, fiincă era o machetă de comunicat de presă! Eram chiar în mijlocul discuţiei cu viitori profesionişti în comunicare, dar nu m-am putut abţine să nu-i fac o poză fiindcă ştiam deja că urma să scriu despre asta:

Luni seară am fost la o întâlnire cu noua generaţie de comunicatori, studenţi sau absolvenţi ai unor facultăţi de comunicare. Evenimentul a fost organizat de echipa a doua de la Internship 2.0., proiectul lui Sorin Tudor, şi i-a mai inclus ca vorbitori, alături de mine, pe Andreea Burlacu, Cristi Dorombach, Cristian Manafu, Alex Mihăileanu, Ovidiu Militaru, Dan Petre, Cosmin Pojoranu şi Andrei Roşca.

Admit că părerea mea despre generaţiile viitoare de comunicatori nu e fix cea mai bună din lume şi, deşi bazată pe interacţiuni personale şi profesionale, dar şi pe întâlniri cu mai mulţi studenţi ori masteranzi la comunicare, e subiectivă. Zic asta ca să ştiţi că aveam un soi de prejudecată şi, din păcate, e cam tot acolo. Cu toate astea, îmi dau seama că poate îi judec pe aceşti tineri cu prea multă asprime, aştept ca ei să ştie lucruri pe care nu le-au învăţat fiindcă poate nu le-au fost predate, ca un fel de circumstanţă atenuantă.

(cam trist să zici că educaţia e o circumstanţă atenunantă a tinerilor de azi, nu?)