Am citit câteva dintre opiniile celor care pun la zid Casa de Cultură pentru că a ales să încredinţeze sarcina finală de a decide cine câştigă premiul literar “Augustin Frăţilă” unui grup de 20 de bloggeri. Sigur, asta după ce un juriul de specialitate va fi stabilit lista scurtă de finalişti din cele 59 de romane selectate. Altfel spus, se încearcă alegerea unui roman valoros dar care să aibă şi premisa de a deveni popular în rândul publicului larg, care nu ştie neapărat să definească metafora!

L-am întrebat pe Cristi Manafu, ca răspuns la mulţumirile lui către participanţii de la Webstock 2012, cum vede el, ca organizator, Webstock, cum a crescut, în ce direcţie se duce şi cum o să fie în viitor, iar Cristi mi-a răspuns, şi apreciez foarte tare asta cu atât mai mult cu cât azi e duminică şi, mai mult, mi-a zis că plănuia să scrie toate lucrurile astea pe blogul lui…! Aşadar, citiţi despre Webstock: trecut, prezent şi viitor.

Îmi place Webstock şi îmi place energia lui Cristi şi a echipei lui de a creşte evenimentul ăsta la fiecare ediţie, an de an. Îmi place că sponsorii se implică nu doar cu nişte bani şi nişte bannere la Marriott ci caută soluţii creative de interacţionare cu participanţii – vezi tastatura din doze de bere, cafelele google-ite şi twitter-ite, scaunele de masaj, portretele şi toate celelalte surprize – felicitări celor care au căutat şi găsit soluţii de a fi prezenţi în mod interactiv, original.

În România, educaţia e un subiect dureros, fie că vorbim despre cea formală, în şcoli, fie că discutăm despre educaţia pe care fiecare o avem de acasă şi care, de multe ori, din păcate, teoretic e perfectă dar în practică lipseşte aproape cu desăvârşire, şi nu cred că e nevoie de exemple pentru oricare dintre cele două variante.

Săptămâna trecută am fost la Sinaia, pentru a participa la o întâlnire cu actori importanţi din mediul nonguvernamental (şi nu numai) care au proiecte axate pe educaţie în general, cu accent pe educaţia romilor, acolo unde riscul de abandon şcolar e mai pronunţat.

Într-un studiu realizat de Fundaţia Soros se arată că jumătate din adolescenţii români cred că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu, în ciuda faptului că s-au născut DUPĂ ce vremurile cu pricina erau apuse şi că habar n-au cum era, de fapt, pe vremea lui Ceauşescu, altfel decât de prin filme sau de la părinţi şi bunici.

Sigur, pe vremea copilăriei comuniste cred că ne distram dacă nu mai bine, măcar mai autentic, dar de aici şi până la “era mai bine atunci” e o distanţă periculoasă pe care tinerii de azi o parcurg cu infinit mai multă dăruire decât în cazul materiei de studiu pentru Bac!

Nu am citit studiul (nu e pe site-ul Fundaţiei) dar cred că motivele acestei dubioase nostalgii sunt legate cumva de siguranţa unui job, a unei locuinţe, de siguranţa faptului că e acolo cineva care-ţi asigură o pâine şi un acoperiş. Dar ce gust are pâinea şi ce preţ are acoperişul?! Păi… să vedem!

Adela Rogojinaru nu mi-a fost profesoară dar îi cunosc lucrările şi renumele o precede. Un dascăl, spun cei care o cunosc, dăruit, cu drag de materie şi de studenţi, un profesor care a predat comunicare multor viitori profesionişti: în jur de două mii de studenţi i-au trecut prin mână la Universitatea Bucureşti.

Am avut plăcerea de a-l cunoaşte pe domnul Djuvara chiar la una din aniversările sale, undeva pe lângă Bucureşti, acum patru ani. Era un weekend cu lucrat în natură, un proiect arhitectural – o casă înălţată fără cuie! – iar domnul Djuvara venise să povestească câte ceva celor implicaţi în proiect şi musafirilor de weekend, aşa cum eram noi. Seara, am făcut “foc de tabără” şi am copt, cu greu, într-un cuptor imprivizat, vreo 20 de clătite ca să-i facem o surpriză: un tort de clătite şi un La mulţi ani! cântat cu voci uşor tremurate de toţi cei prezenţi.

Astă seară, în timp ce-mi puneam casa la loc (sunt aproape gata cu revoluţia) am dat de nişte casete audio pe care le am… cred că de prin vremea liceului. O caseta fără carcasă, fără nici un semn în afară de o dungă roşie trasă cu lac de unghii, pe care am găsit piese latino de prin secolul trecut, un Best of Cindy Lauper (prima casetă pe care mi-am cumpărat-o din banii mei), coloana sonoră din Dirty Dancing şi Timpuri Noi – Unplugged. A fost o bucurie să le reascult pe toate şi, pentru aducerile aminte din vremuri trecute, am căutat pe net Sweet Little Number, unul dintre cântecele de pe Good Morning, Mr. Blues al lui AG Weinberger & The Blues Machine.

La 19 ani Dolores, mezina unui familii catolice cu şapte copii, un tată cam zaza şi o mamă care muncea să-i ţină pe toţi s-a dus să dea o probă pentru a deveni solista The Cranberries şi… a luat proba!

Au urmat 13 ani de succes mondial, milioane de albume vândute, mulţi bani câştigaţi, interviuri şi turnee, unul dupa altul, o viata la care multi viseaza dar prea puţini ştiu că, odată ajuns acolo, sus, nu-ţi mai aparţii şi e extrem de uşor s-o iei razna. În 2003 povestea The Cranberries părea a fi la final, fiecare dintre membrii trupei implicându-se în diverse proiecte solo, iar luminile se stingeau, rând pe rând.

Da, ştiu, de obicei se zice că fugi de acasă, îţi iei lumea-n cap şi te duci. Ei bine, eu am să fug… acasă. Am tot fost plecată în ultima vreme, fără timp şi răgaz pentru mine, fără să mai am momentele mele de respiro şi m-am ferit – abil, recunosc! – de o serie de discuţii cu mine însămi şi decizii ce se cer luate. Poate chiar cu lista de Pro şi Contra, o să văd eu.