L-am întrebat pe Cristi Manafu, ca răspuns la mulţumirile lui către participanţii de la Webstock 2012, cum vede el, ca organizator, Webstock, cum a crescut, în ce direcţie se duce şi cum o să fie în viitor, iar Cristi mi-a răspuns, şi apreciez foarte tare asta cu atât mai mult cu cât azi e duminică şi, mai mult, mi-a zis că plănuia să scrie toate lucrurile astea pe blogul lui…! Aşadar, citiţi despre Webstock: trecut, prezent şi viitor.
Îmi place Webstock şi îmi place energia lui Cristi şi a echipei lui de a creşte evenimentul ăsta la fiecare ediţie, an de an. Îmi place că sponsorii se implică nu doar cu nişte bani şi nişte bannere la Marriott ci caută soluţii creative de interacţionare cu participanţii – vezi tastatura din doze de bere, cafelele google-ite şi twitter-ite, scaunele de masaj, portretele şi toate celelalte surprize – felicitări celor care au căutat şi găsit soluţii de a fi prezenţi în mod interactiv, original.
În România, educaţia e un subiect dureros, fie că vorbim despre cea formală, în şcoli, fie că discutăm despre educaţia pe care fiecare o avem de acasă şi care, de multe ori, din păcate, teoretic e perfectă dar în practică lipseşte aproape cu desăvârşire, şi nu cred că e nevoie de exemple pentru oricare dintre cele două variante.
Săptămâna trecută am fost la Sinaia, pentru a participa la o întâlnire cu actori importanţi din mediul nonguvernamental (şi nu numai) care au proiecte axate pe educaţie în general, cu accent pe educaţia romilor, acolo unde riscul de abandon şcolar e mai pronunţat.
Într-un studiu realizat de Fundaţia Soros se arată că jumătate din adolescenţii români cred că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu, în ciuda faptului că s-au născut DUPĂ ce vremurile cu pricina erau apuse şi că habar n-au cum era, de fapt, pe vremea lui Ceauşescu, altfel decât de prin filme sau de la părinţi şi bunici.
Sigur, pe vremea copilăriei comuniste cred că ne distram dacă nu mai bine, măcar mai autentic, dar de aici şi până la “era mai bine atunci” e o distanţă periculoasă pe care tinerii de azi o parcurg cu infinit mai multă dăruire decât în cazul materiei de studiu pentru Bac!
Nu am citit studiul (nu e pe site-ul Fundaţiei) dar cred că motivele acestei dubioase nostalgii sunt legate cumva de siguranţa unui job, a unei locuinţe, de siguranţa faptului că e acolo cineva care-ţi asigură o pâine şi un acoperiş. Dar ce gust are pâinea şi ce preţ are acoperişul?! Păi… să vedem!
Adela Rogojinaru nu mi-a fost profesoară dar îi cunosc lucrările şi renumele o precede. Un dascăl, spun cei care o cunosc, dăruit, cu drag de materie şi de studenţi, un profesor care a predat comunicare multor viitori profesionişti: în jur de două mii de studenţi i-au trecut prin mână la Universitatea Bucureşti.
Am avut plăcerea de a-l cunoaşte pe domnul Djuvara chiar la una din aniversările sale, undeva pe lângă Bucureşti, acum patru ani. Era un weekend cu lucrat în natură, un proiect arhitectural – o casă înălţată fără cuie! – iar domnul Djuvara venise să povestească câte ceva celor implicaţi în proiect şi musafirilor de weekend, aşa cum eram noi. Seara, am făcut “foc de tabără” şi am copt, cu greu, într-un cuptor imprivizat, vreo 20 de clătite ca să-i facem o surpriză: un tort de clătite şi un La mulţi ani! cântat cu voci uşor tremurate de toţi cei prezenţi.
Astă seară, în timp ce-mi puneam casa la loc (sunt aproape gata cu revoluţia) am dat de nişte casete audio pe care le am… cred că de prin vremea liceului. O caseta fără carcasă, fără nici un semn în afară de o dungă roşie trasă cu lac de unghii, pe care am găsit piese latino de prin secolul trecut, un Best of Cindy Lauper (prima casetă pe care mi-am cumpărat-o din banii mei), coloana sonoră din Dirty Dancing şi Timpuri Noi – Unplugged. A fost o bucurie să le reascult pe toate şi, pentru aducerile aminte din vremuri trecute, am căutat pe net Sweet Little Number, unul dintre cântecele de pe Good Morning, Mr. Blues al lui AG Weinberger & The Blues Machine.
La 19 ani Dolores, mezina unui familii catolice cu şapte copii, un tată cam zaza şi o mamă care muncea să-i ţină pe toţi s-a dus să dea o probă pentru a deveni solista The Cranberries şi… a luat proba!
Au urmat 13 ani de succes mondial, milioane de albume vândute, mulţi bani câştigaţi, interviuri şi turnee, unul dupa altul, o viata la care multi viseaza dar prea puţini ştiu că, odată ajuns acolo, sus, nu-ţi mai aparţii şi e extrem de uşor s-o iei razna. În 2003 povestea The Cranberries părea a fi la final, fiecare dintre membrii trupei implicându-se în diverse proiecte solo, iar luminile se stingeau, rând pe rând.
Da, ştiu, de obicei se zice că fugi de acasă, îţi iei lumea-n cap şi te duci. Ei bine, eu am să fug… acasă. Am tot fost plecată în ultima vreme, fără timp şi răgaz pentru mine, fără să mai am momentele mele de respiro şi m-am ferit – abil, recunosc! – de o serie de discuţii cu mine însămi şi decizii ce se cer luate. Poate chiar cu lista de Pro şi Contra, o să văd eu.
Aceasta este o scrisoare deschisă adresată domnului profesor Vasile Nicoară, director al Colegiului Naţional “Mircea cel Bătrân” din Constanţa
Domnule director Nicoară,
vă rog să-mi permiteţi să vă felicit pentru rezultatelele pe care CN “Mircea cel Bătrân” le-a obţinut la evaluarea naţională şi la Bac, fiind cotat ca cel mai bun liceu din judeţ şi în top 10 naţional. Mai mult, rezultatele elevilor dumneavoastră la Olimpiadele naţionale şi internaţionale vă fac, de asemenea, cinste.
Din această vară, însă, aveţi încă două premii cu care vă puteţi lăuda, şi anume cele obţinute de NOI, trupa de teatru a liceului, cu spectacolul “Visul unei nopţi de vară”, în cadrul Festivalului Ideo Ideis. Ştiu sigur că nu i-aţi văzut la Alexandria – au fost grozavi, apropo! – şi mai ştiu că nici nu-i ajutaţi suficient de mult, de aceea îmi propun să vă conving că merită un sprijin mai susţinut din partea dumneavoastră.
foto: Adi Bulboacă | Ideo Ideis 2012
Poate n-aţi aflat, domnule director, că trupa NOI repetă într-o sală de clasă, cu băncile puse la perete, că repetă uneori chiar şi pe holuri, şi că nu prea au unde să joace, că şi-au plătit singuri taxele de înscriere în festival, că şi-au plătit singuri costumele, că au reuşit să obţină premii şi aplauze fără susţinerea serioasă a liceului din care provin. E chiar atât de greu pentru o instituţie de învăţământ cu rezultate atât de bune să sprijine un model demonstrat de educaţie alternativă?
N-am să vă vorbesc despre performanţă acum (în teatru, ştiţi, nu este vorba de medalii) ci de ceea ce înseamnă teatrul pentru elevii din NOI, exact aşa cum am aflat de la ei. Astfel, unora le-a schimbat opţiunea asupra viitorului şi acum se pregătesc pentru admiterea la Actorie, pentru alţii înseamnă mai multă încredere în ei, să asculte cu mai multă atenţie ce spun cei din jur, să fie mai deschişi, mai apreciaţi de prieteni, să nu le mai fie teamă de ridicol, să stea de vorbă cu oameni speciali la care nu ar fi avut acces altfel, să înveţe importanţa fiecărui cuvânt şi că există diferenţe mari în funcţie de felul în care îl rostesc – şi astea sunt doar câteva din lucrurile pe care mi le-au spus.
foto: Adi Bulboacă | Ideo Ideis 2012
Sunteţi, din câte am auzit, un dascăl dăruit şi îndrăgit de elevi şi, sunt sigură, experienţa de director dar şi vechimea în sistem, v-au arătat clar că, aşa cum e acum, sistemul autohton de învăţământ nu este chiar cel mai bun – ca să folosesc un eufemism! – pentru dezvoltarea personală a tinerilor. Poate că învaţă carte, unii dintre ei, dar prea rar sunt învăţaţi să aibă curaj, să îşi asume şi să se descurce cu provocările vieţii, să-şi găsească locul pe harta propriei existenţe şi deveniri.
Aţi crescut şi educat generaţii întregi, oameni de nădejde, unii dintre ei, oameni care, de bună seamă, păstrează amintiri frumoase cu anii de liceu. Nu trebuie decât să-i căutaţi şi să-i rugaţi să susţină, atât cât poate fiecare, această trupă de teatru a liceului, una care, repet, vă face cinste. De asemenea, sunt sigură că aveţi contactele şi influenţa necesară pentru a convinge directorii teatrelor din Constanţa să ofere acestor tineri un spaţiu de joc în schimbul banilor pe bilete, asta ca să punem şi un preţ concret pentru bucuria de a sprijini o iniţiativă frumoasă a liceenilor constănţeni.
NOI merită din plin susţinerea dumneavoastră. A demonstrat acest lucru la Ideo Ideis şi o demonstrează în fiecare zi, prin simplul fapt că se încăpăţânează să existe, să gândească noi spectacole, decoruri, distribuţii şi, cel mai important, să-i ajute pe elevi să înveţe mai multe despre sine şi voi urmări cu drag evoluţia trupei de teatru a liceului pe care îl conduceţi.
Vă mulţumesc,
Un spectator al trupei NOI
Publicate recent
Categories
- Barbatii. Ghid de buzunar
- Cântece şi încântări
- Carte
- concurs
- De suflet
- De-ale fetelor
- Dileme
- Din casă
- dinRomania
- domnul Sony & Maxine Jazz
- evenimente
- Filme
- FITS
- Foto
- ganduri printre randuri
- Interviuri
- Necategorizate
- Obiceiuri sănătoase
- Online stuff
- PR sau piar
- ţara mea de d'oh!
- Teatru
- texte de tot râsu'
Ză claud
bloggeri
blogging
blogosfera
bucurii
campanii
comedy cluj
comunicare
concert
concerte
concurs
copii
dans
domnul sony
eveniment
evenimente
farmec
Festival
festivalul international de teatru de la sibiu
festivaluri
film
filme
FITS
ganduri printre randuri
ideo ideis
interviu
interviuri
lectii de fericire
marta usurelu
muzica
obiceiuri sanatoase
pisici
politică
povesti
PR
premii
promo
relatii publice
revista biz
romania
Sibiu
social media
teatru
TIFF
umor
vodafone