La Ideo Ideis, pe lângă spectacolele de teatru – din competiţie sau invitate – sunt şi ateliere: dramaturgie, educaţie vizuală, coregrafie, asta ca să nu mai spun de lecţiile povestitorilor sau cele de la MasterClass-uri. Deşi, ca expresie artistică, sunt mai degrabă atrasă de teatru-dans, deci de coregrafie, am ales să urmăresc mai atent cursurile de dramaturgie şi pe cel de educaţie vizuală, mai ales că participanţii au lucrat împreună pentru realizarea unei expoziţii.
La Educaţie Vizuală (coordonator Maria Drăghici) au participat vreo şase copii din Alexandria, iar tema lor a fost să se redescopere şi poate chiar să se repoziţioneze în legătură cu oraşul lor. Tehnicile de exprimare au fost desenul, fotografia, memoria şi povestea! Pornind de la amintirile lor, copiii au realizat un fel de hărţi personale şi un traseu cu amintiri din oraş în care i-au plimbat, mai apoi, pe cei de la dramaturgie.
La rândul lor, aceştia au avut o temă destul de grea, şi anume să parcurgă traseul realizat de “ghizii” locali şi să fie atenţi la… ei, bine, cam la tot! Un fel de documentare pe teren, punct de pornire pentru un potenţial scenariu de teatru sau film. Mihaela Michailov, coordonatoarea acestui atelier, le-a dat o listă lungă de lucruri la care trebuie să fie atenţi pe drum:
– oameni, cu detalii de îmbrăcăminte, particularităţi gestuale, ticuri, culori, accesorii, cuvinte şi tonalitate – dacă se întâmpla să fie surprinşi în conversaţii, şi poate chiar interviuri
– locuri, cu cât mai multe detalii, de la ce e în vitrină până la materiale de construcţie, copaci strâmbi, pisici sau mai ştiu eu ce se poate întâlni pe un drum
– culori, lucruri, obiecte, zgomote, surse de lumină
– tipuri de atitudini gestuale ale personajelor întâlnite, situaţii, evenimente (pe care să le şi cronometreze)
– observarea propriilor reacţii la ceea ce observă :)
– şi, mai în glumă mai în serios, să numere toate păsările pe care le văd zburând pe traseul lor.
Nu ştiu dacă vă daţi seama, dar, de cele mai multe ori, noi trecem pe lângă toate şi oricare din lucrurile astea în drumurile noastre şi nu prea le observăm şi, de multe ori, e păcat şi ne face să trăim nu într-o lume reală, ci într-un… tablou. Oricât de viu prezentat, mereu acelaşi, dacă nu suntem atenţi la ceea ce se întâmplă şi shimbă, în jurul nostru, în fiecare moment. Am fost şi eu cu ei într-una dintre aceste călătorii, să aflăm cum şi unde Şerban, un băiat de vreo 12 ani, a găsit-o şi apoi, trei ani mai târziu, a pierdut-o pe căţeluşa Disperata. Pe drum am văzut o imagine care m-a înveselit toată ziua: o doamnă în vârstă (ca să nu zic babă) căreia nu i se vedeau decât ochii şi părul alb şi care ne pândea curioasă de peste gardul înalt cât un stat de om.
Am asistat, un pic amuzată, recunosc, la redarea lucrurilor observate, pagini întregi de notiţe la unii sau doar câteva rânduri la alţii. Fiecare a trebuit să-şi aleagă ce i-a impresionat mai tare pe acest traseu şi, în câteva cuvinte, să formuleze un început de scenariu. O imagine. O frântură de viaţă cu potenţial de “va urma”.
La final, toate lucrurile, hărţi personale, observaţii, imagini şi capete de scenariu s-au transformat într-o expoziţie: Alexandria e gri cu verde. Mie mi-a plăcut mult toată experienţa şi să observ… observarea. Mi-am amintit de zilele în care plecam la hoinărit prin mahala ca să văd ce mai face şi cum se mai simte oraşul.
Ar trebui să încercaţi şi voi, s-ar putea să vă surprindă locuile familiare… :)
Foto: Adi Bulboacă | Ideo Ideis 2012
__________________
Leave a Comment