Spectacolul care mi-a plăcut, de departe, cel mai mult (până acum) la Ideo Ideis se numeşte SubPământ şi face parte dintr-un proiect mai amplu despre Valea Jiului după 1989 care cuprinde interviuri cu mineri, soţii de mineri şi oameni care au lucrat sau încă lucrează în industrie, un spectacol de teatru făcut pe baza acestor interviuri, un turneu şi dezbateri în oraşele din zonă, Petroşani, Petrila, Aninoasa, Vulcan, Lupeni, Uricani.
Mina Petrila
Printre altele, proiectul îşi propune (sursa) “reprezentarea poveştilor comunităţilor minereşti din perspective multiple, care să construiască o hartă socială a Văii Jiului, recalibrarea percepţiei despre mineri şi Valea Jiului, despre muncitori în general, în zona artistică românească, punerea în discuţie a situaţiei muncitorilor şi locuitorilor din Valea Jiului în contextul în care închiderea şi privatizarea minelor, conform acordurilor cu FMI şi UE, sunt iminente”.
Din punctul meu de vedere, spectacolul bifează cu succes toate obiectivele de mai sus, în sensul în care poveştile selectate pentru a fi jucate de actori sunt foarte puternice, jucate aproape fără cusur* şi chiar m-au făcut să privesc soarta oamenilor din Valea Jiului altfel decât o făceam până acum, mai ales din perspectiva mineriadelor.
* cusur: unele personaje au un monolog un pic cam lung.
Nu mă mai gândisem până acum cât de greu le-o fi pe-acolo când, de la 40.000 de mineri mai sunt doar vreo cinci mii şi, da, e drept că au luat salarii compensatorii, dar ce ştiinţă de business sau de a investi aveau ei?! N-au primit nici o consliere în sensul ăsta şi, cu siguranţă, nimeni nu i-a învăţat cum să se adapteze la viaţa departe de mină, la altă viaţă decât la cea de miner.
Nu vă spun lucrurile astea ca să vă fie milă de ei ci ca să vă daţi seama că spectacolul ăsta, realizat în baza unei cercetări şi a peste două sute de interviuri, schimbă percepţii şi poate chiar prejudecăţi în ceea ce-i priveşte pe mineri. Iar eu nu sunt doar cinică, sunt MEGAcinică! Bonus: Alexandru Potocean, pe care-l văzusem doar în film, joacă super bine (şi) pe scena!
foto: Adi Bulboacă
Aici sunt Alexandru şi fostul miner care i-a devenit personaj
Echipa proiectului: Bobo Burlăcianu, Adrian Cristea, Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Vlad Petri, Alexandru Potocean, Andrei Şerban; coordonatori: Mihaela Michailov şi David Schwartz. Mai multe info găsiţi la ei pe site şi vă recomand să mergeţi să vedeţi ce şi cum – nu rataţi ce spun copiii despre locurile de muncă ale părinţilor, cam aşa:
La locul de muncă al mamei mele erau mese mari cu fețe de masă maro, femei îmbrăcate în șorț maro, multe camere cu pereți maro, jaluzele maro, multe mașini de cusut și mulți papuci. Mama mea lucra la cusut papuci – Claudia, 9 ani
În sală la Alexandria s-a râs, mai ales la unele ticuri verbale ale personajelor sau a unor greşeli de exprimare ori a situaţiilor relatate, dar, credeţi-mă, ăsta nu e un spectacol la care să râzi, e unul după a cărui vizionare te gândeşti niţel la cum evoluează lumea şi cum, uneori, comunităţi întregi nu mai reuşesc să ţină pasul şi, astfel, se autoexclud de la contemporaneitate.
! Cu o singură excepţie, marcată ca atare, fotografiile le-am luat de pe site-ul proiectului şi, cum majoritatea sunt făcute de Vlad Petri, cred că şi acestea tot lui îi aparţin.
_________________
Leave a Comment