Am citit și eu azi, ca toată lumea, ce-a scris Tolontan, discuția cu medicii de la Spitalul de Arși și ???marea dezvăluire???: avem infectii nosocomiale (intraspitalicești), ele sunt multe, felurile, rezistente la posibile tratamente și, să vezi chestie!, omoară chiar și pe cei mai puțin grav decât au fost supraviețuitorii din Colectiv. Si, ce să mai vezi?, omorau și înainte!

Așa că mai subțire cu eroii pe scări, vă rog. Pentru mine un medic care vorbește, chiar și sub protecția anonimatului, în ceasul 120, nu e erou. E doar un (alt) laș care a tăcut comod până acum. Pentru că au murit oameni și până acum din pricina blestematelor de nosocomiale și medicul cu pricina, sau alții, toți, nu doar că n-au ieșit să strige că le mor pacienții cu zile (și) din motivul ăsta, ba au mai și băgat sub preș raportarea infecțiilor respective – scrie Mixich aici (urmați și linkurile din statusul lui) că asta e o practică frecventă.

Îmi place mult Humans of New York, e unul dintre proiectele mele editoriale favorite în lumea asta. Pentru imagini, pentru poveștile care le însoțesc dar și pentru comentariile comunității pe care HONY o are: aproape 16 milioane de fani din toată lumea. De multe ori, poveștile HONY inspiră la relatarea unor experiențe personale și, de cele mai multe ori, comentariile sunt pozitive, de încurajare și apreciere față de personajele alese de Brandon.

La finele lui septembrie, la mine în bloc umblau zvonuri că RADET-ul ne lasă fără apă caldă și căldură. Fiindcă nu erau plătite facturi multe în urmă, ba se pare că cineva de la administrație și-a și însușit niște bani – și nu puțini. Vorbim de o datorie de vreo câteva sute de mii de lei. Plus penalizările. În total, aproape de milion – da, e un bloc mare, sunt vreo sase sute de apartamente.

Ce-i drept, apa era închisă, dar am tot speram că alta e cauza, vreo țeavă spartă, vreo lucrare mai mare, ceva. Altceva. De câteva ori pe zi deschideam robinetul cu apă caldă… pauză! Și pauză o să fie, și cu apa caldă, și cu căldura.

Acum vreo două săptămâni, Andreea Vass Paul își ridica în slăvi dedicarea întru slujirea comunității și alegătorilor cu argumentul suprem că dânsa nici măcar pentru nașterea copilului nu și-a luat o zi liberă, alegând să facă acest lucru într-o zi de sâmbătă, ca să nu lipsească de la muncă.
Am taxat declarația pe Facebook atunci fiindcă mi s-a părut cretin de-a dreptul să folosești un asemenea ???argument??? pentru nevoia de emancipare a femeii – căci asta pretindea doamna Vass Paul că face prin respectiva postare.

De altfel, în ciuda comentariilor ce au urmat unei asemenea declarații, doamna a și șters postarea – sau cel puțin eu n-o mai găsesc.

Mai mult de jumătate din părinții români, adică 63%, își bat copiii. Fiindcă, vorba aia, ???bătaia e ruptă din rai???. Și chiar dacă n-am copii, pot să pricep că uneori îți pierzi răbdarea, iar dacă ăla mic nu pricepe de vorbă bună sau pedeapsă, altfel decât fizică, îl dai naibii de parenting și-i aplici o corecție fizică. Dar cu ce preț?

În cazul în care n-a fost destul de evident că nu sunt printre cei care susțin predarea religiei în școli o să repet, apăsat, și clar: Nu sunt de acord cu predarea religiei în școli. Consider că partea asta ține de educația de acasă și e o opțiune pentru părinți felul în care o abordează, dacă o abordează. Mi se pare o prostie să impui unui copil să aibă o relație cu divinitatea (și, mai ales, cu pedepsele ei, din câte am văzut prin manuale) printr-un sistem care trebuie să aibă cu totul și cu totul alte priorități, doar pentru că instituția BOR se teme că rămâne fără închinători și pupători de moaște.

Via Petreanu am aflat că avem o strategie cu privire la imigrație și că strategia are și niște obiective! Parol, dacă nu mă credeți, sunt uite-aici, pe site-ul guvernului!
Dar nu totala inadecvare a declarațiilor și strategiei bramburite în ceea ce privește politica externă a României ar fi necazul de care scriu de data asta ci imaginea folosită de onor guvernul țărișoarei pentru a ilustra problema refugiaților, adică asta de mai jos:

Criza refugiaților este, fără îndoială, cea mai mare de după WW2, și mi se pare evident că Europa încă nu e în stare să se descurce cu problema asta, de la deschideți granița/închideți granița, până la sunt oameni sărmani vs ba sunt teroriști!

Încercările de manipulare media sunt multe, și de-o parte și de alta, și vor continua să fie pentru că astea-s vremurile în care trăim și socotelile sunt pe bani.
Totuși, nu trebuie să uităm că în statistici și relatări e vorba de oameni, iar un proiect fotografic simplu, realizat de Tyler Jump pentru IRC (International Rescue Committee), redă cumva această dimensiune, arătând ce se află în bagajele refugiaților.

S-a cam terminat cu perioada vacanțelor și concediilor, dar asta înseamnă doar că ne pregătim de planuri pentru următoarea pauză. Și, vorba aia, ca să fie bine, să nu fie rău, astăzi scriu episodul al treilea din seria Agonie și extaz cu oferta turistică a României. Primele două părți sunt aici: 1, 2.

După un prim episod cu bune și rele, terminat cu agonia de la Pensiunea Onelia din Gârda de Sus, reiau povestea locurilor prin care am dormit și mâncat în vara asta. Unele pentru că merită recomandate, iar altele pentru că merită evitate!
Iar dacă prima parte se termina, după cum am povestit, cu o agonie, a doua parte continuă cu un extaz!