Dacă tot am colindat atâta în ultima vreme, zic să adun cumva toate informațiile despre locurile în care am dormit și unele în care am mâncat, poate vă folosesc în cazul în care plănuiți excursii prin frumoasa țărișoară. Așadar, unde dormi și unde mănânci pe plaiurile mioritice – primul episod!

Sunt de aproape trei saptamani plecată creanga prin țară și, așa cum vă ziceam data trecută, dorm în fiecare noapte în alt hotel, cabană, pensiune. Pe repede înainte, doar vreo șase ore de somn în medie, dar suficient cât, cu un nes, să pot funcționa până la următoarea pensiune, cabana, hotel…

Dar aseară…!

Citesc pe ici, pe colo, că ce mare lucru misiunea aproape imposibilă de a procura niște apă la concertul lui Robbie Williams. Doar nu s-a dus nimeni acolo să bea apă sau bere! Sau că toți ăia care era să leșinăm pe-acolo din lipsa hidratării suntem niște fițoși care am mânca nachos la Ateneu, niște inculți care nu știu să aprecieze un show altfel decât la festivalurile berii.

Citesc, mă minunez și voi să le spun, cu aceeași considerație de care dau și ei dovadă, desigur, FUCK OFF!

Dincolo de toate apelativele pe care orice femeie le aude când trece pe lângă un grup de lucrători (ăia de la borduri și drumuri sunt cei mai răi, parcă) sau când trece pe lângă mai mulți bărbați, sau când trece pur și simplu, am fost agresată fizic o singură dată de un bărbat. Și am ripostat!

Eu am avut noroc, dacă pot spune așa, agresorul s-a împiedicat după reacția mea și și-a luat niște plase cu mere în cap (veneam de la piață), dar problema, dincolo de agresiunea propriu-zisă, a fost că cei care se opriseră să asiste, n-au mișcat un deget. În loc să intervină cumva, stăteau pe margine și se uitau la ???spectacol???. Asta m-a înfuriat aproape la fel de tare ca agresiunea în sine.

Eu n-am învățat la școala de jurnalism, așa că poate ăsta e motivul pentru care nu mi-o fi clar ce e o știre și ce nu. Tocmai de-aia, zic, poate mă scoateți voi din dilemă, respectiv dacă textul de mai jos, prezentat de mine așa cum l-am auzit la un post de radio, reprezintă o știre sau nu.

Și dacă da, pe cine ajută.

După zece zile minunate de festival de teatru la Sibiu, am revenit în București și, metehne de PR, am căutat să văd cum s-a oglindit FITS în presă și online. Spre trista mea mirare, cele mai multe știri recente sunt legate de rochia pe care a purtat-o Carmen Iohannis la spectacolul ???Ultima bandă a lui Krapp???.

Am văzut-o, live, pe prima doamnă în balconul sălii Thalia, ba chiar am admirat-o fiindcă arăta bine și, mai mult, mi-a plăcut teribil vibe-ul care venea dinspre cuplul Iohannis. Oamenii ăstia sunt împreună, se iubesc, se admiră, se cunosc, se plac, iar asta se vede cu ochiul liber.

După cum știți, presa scrisă e pe moarte, și asta se întâmplă din variate motive. Managerii acestor instituții nu și-au bătut capul cum să se descurce în economia de criză și nici cum să se folosească de internet, multe dintre ziare au fost finanțate de oameni implicați în politică și, unii dintre ei, certați cu legea, mulți jurnaliști buni s-au săturat de salarii mici sau presiuni editoriale, iar cei mai tineri care au umplut redacțiile sunt îndemnați să scrie la kilogram, știri de două parale, cu titluri cât mai bombastice.

În fine, s-au scris cărți pe tema asta, n-are sens să scriu și eu una acuma. Cert e să presa scrisă e vai mama ei.

N-am urmărit cazul femeii care a sfârșit zdrobită pe trotuarul din centrul orașului. Am văzut doar câte un status pe ici, pe colo, pe FB, dar cumva eram sigură că fiecare oră care trece o distanțează de tendințele suicide, că o să se termine cu bine, că se intervine, că sunt acolo oameni capabili care să aibă grijă de ea. Acum mă întreb de ce eram așa sigură, că doar trăiesc în România!

Să-ți pui capăt vieții e un proces care sfidează instinctul primar de supraviețuire și doar cineva care suferă de o boală psihică e capabil de un astfel de demers. Însă faptul că nu s-a aruncat de la bun început îmi spune că, undeva, în adâncul minții și sufletului ei, femeia aia nu dorea să moară ci doar nu mai știa cum să trăiască în pace cu ea însăși, iar tentativa de suicid a fost un strigăt de ajutor.

La fel ca alte domenii, industria organizării de concerte (mai ales cu artiști de afară) e destul de tânără la noi. Astfel, în ciuda faptului că avem și profesioniști care s-ar descurca mai mult decât onorabil în orice țară civilizată din lume,
– în Capitală încă lipsește un spațiu indoor cu sonorizare bună și capacitate care să permită suficient public pentru ca prețul biletului să fie accesibil pentru cât mai mulți,
– lipsesc mai mulți oameni care să se priceapă la promovare,
– lipsesc sponsori pe evenimente culturale de nișă, fiindcă toți vor popor, iar poporul vrea mici și bere, că atâta știe, că atâta educație are.

Un studiu publicat recent de Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, intitulat Better Life Initiative, a calculat care sunt preocupările principale ale populației la nivel mondial. România nu e membră, prin urmare rezultatele au fost calculate în funcție de un număr mic de răspunsuri.

Totuși, chiar și așa, nu am putut să nu mă amuz (cam trist, așa) pentru că, aparent, pentru români ar conta cel mai mult… educația! În vreme ce restul Europei (și al lumii civilizate) pun pe primele locuri Satisfacția vieții și Sănătatea, românii consideră că educația! Asta în contextul în care mai mult de jumate nu citesc nici măcar o carte pe an și au lacune grave în ceea ce privește scrierea corectă în limba maternă!

Iar că pe ultimele locuri la români se situează, în ordine: Civic engagement, comunitatea și condițiile de locuit. Cam trist.

A! Și am găsit și asta: