Știu că scriu mult despre dans de la un festival care se cheamă Festivalul Internațional de Teatru, dar teatru bun mai vad și în afara FITS, în timp ce spectacolele bune de dans se pot număra pe degetele de la o mână – noroc cu Gigi Căciuleanu și d’alde Andreea Gavriliu, autoarea lui Zic Zac, spectacol foarte bun văzut anul trecut la Ideo și care a fost inclus și în selecția FITS din acest an – spre bucuria unora (CC!) care nu apucaseră să-l vadă.

Dar să revenim la jurnal. Ieri am fost la conferința de presă, lucru pe care îl fac mai rar acum decât atunci când eram parte din echipă, recunosc, însă doar fiindcă s-a nimerit ca invitații de la conferință să nu prea fie artiștii ale căror spectacole s-au aflat pe lista mea de văzute. Bine, admit, și pentru că începe la 10! :D

Cred că ăsta e primul comunicat de presă pe care îl public pe blog, ca o excepție, și asta pentru că Adrian Tibu, PR-ul de la TNRS & FITS, a însumat foarte bine oferta festivalului pentru următoarele trei zile. Mai mult, poate așa o să înțelegeți de ce toată lumea vrea să vadă tot (!!!), și, mai ales dacă vă uitați cu atenție la orele de începere, o să înțelegeți că a vedea tot este, practic, imposibil! Iată, deci, ce ni se pregătește și din ce trebuie să alegem! Că nu e ușor deloc!

***

Programul celei de-a XXI-a ediții a Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu continuă în următoarele trei zile (10 – 11 – 12 iunie) cu o agendă ce face o cronică fascinantă asupra umanității și a particularităților omului modern.

Sezonul polonez din cele trei zile îi aduce pe scena de la Sibiu pe regizorii Jan Klata, cu spectacolul „Spre Damasc / To Damascus??? după Sebastian Majewski (marți, ora 18:00, la Teatrul Național Radu Stanca Sibiu), Jarosław Staniek, cu spectacolul „Eroii lui Julian Tuwim / Tu-Wim??? de Arkadiusz Wójcik (marți, ora 23:00, la Casa de Cultură a Sindicatelor – intrarea C) și Krystian Lupa, cu spectacolul „Frați vitregi / Siblings??? de Thomas Bernhard (miercuri, ora 20:00, la Teatrul Național Radu Stanca Sibiu).

Ieri a fost o zi plină la FITS, dar măcar a început cu un mic dejun pe terasa din curtea interioară a hotelului, cu soare și muzică bună (Simply Red și Dire Straits), și cu ness, că altfel mi se pare că aș dormi tot timpul, la cât sunt de în urmă cu somnul! Dar e mai tentant să văd și să experimentez lucruri, iar aici sunt atâtea de făcut!

Tot ieri, pe terasa de la Conti, am revăzut o mică parte dintr-o gașcă mai mare care vine la FITS de vreo trei-patru ani. Mai la final de săptămână, mai furate niște zile de concediu, oamenii își fac planurile de vară cu Festivalul la loc de frunte și bilete cumpărate în avans. Și nu sunt singurii; de doi-trei ani sunt tot mai mulți, inclusiv unii dintre bloggerii care au venit aici acreditați și pe urmă au revenit ca turiști culturali, ba și-au mai adus și prietenii, fiindcă FITS e mult mai fain alături de gașca potrivită!

Aseară am văzut poate cel mai bun spectacol de dans. Părerile sunt împărțite și poate, după ce-mi vor fi trecut emoțiile, o să oscilez între ăsta și altele. Dar deocamdată încă nu mi-l pot scoate din sistem, așa că, momentan (m-am decis!), e cel mai bun! Vorbesc de DecaDance, spectacolul celor de la Batsheva Dance Company.

O să vă las acum cu Making It, poezia lui Bukowski, ale cărei prime versuri s-au auzit în debutul spectacolului de aseară. Care, lucru de mirare, începuse deja, dar altfel decât vă imaginați. Povestea urmează. Deocamdată citiți și gândiți-vă la ce vreți voi. Fiindcă exact așa e cu dansul ăsta. Din coregrafie și trupuri se construiește o poveste, însă interpretarea ei ține de starea, emoțiile și sufletul fiecăruia dintre noi.
(dacă sunteți pudici, nu citiți mai departe)

Așa cum am mai spus, FITS nu e (doar) despre teatru ci despre tot felul de întâmplări speciale și variate, exact așa cum spune și tema din acest an a Festivalului, Unicitate în diversitate. Printre spectacole, expoziții ori concerte, anul acesta, organizatorii au oferit publicului și o experiență inedită prin prezenta în festival a uneia dintre uluitoarele construcții făcute de britanicii de la Architects of Air, și anume Mirazozo.

Foto: Sebastian Marcovici

Am fost ieri acolo și am avut parte de o plimbare prin luminarium, însoțită de cea mai faină ghidă pe care aș fi putut s-o am, Florence. Spun asta nu doar pentru că a știut cum să explice orice detaliu tehnic dar și pentru că, fiind alături de AoA de zece ani, știa istoria bine companiei dar și cum trebuie privit totul.

Mi-a fost dor de Sibiu, de străzile lui colorate și animate, așa cum sunt în timpul Festivalului, de liniștea din Piața Mare, la ore mici, când toată lumea doarme și se aud, când și când, doar pescărușii cibinezi, de oamenii din echipa TNRS și FITS care mi-au devenit atât de dragi, toți și fiecare în parte, de prietenii mei de aici și de-aiurea, toți dependenți de magia acestor zece zile, de priveliștea deja familiară de la geamul camerei din Conti – mereu cu vedere pe față.

(poate înțelegeți mai limpede dacă spun că (si) de Sibiu mi-e uneori dor ca de mare)

Vin la FITS pentru al șaselea an consecutiv – deja! – și chiar dacă în cei mai mulți dintre ei am văzut festivalul mai degrabă în fotografiile oficiale pe care le selectam pentru presă și boggeri (fiindcă alegeam personalizat pentru fiecare), atmosfera de la Festival e ceva aproape palpabil. E în mirosul de tei de pe pietonală, zâmbetele copiilor care privesc spectacolele de stradă, oamenii cu badge care se salută între ei fără să se cunoască neapărat, discuțiile pe care le aud chiar și fără să vreau, pe terasă, la Conti, efervescența din teatru, aplauze și Aplauze (revista festivalului) și întrebarea care se adresează aici aproape ca un salut: Ce-ai văzut (până acum)?, și care dă, într-un fel, măsură setei de a vedea cât mai multe, de a experimenta cât mai multe.

Se pare că în vara mea festivalieră nu prea am noroc la capitolul transport! După un drum coșmăresc de la București la TIFF, când am plecat spre Sibiu de la Cluj rezervarea mea la autocar nu făcea două parale în fața argumentului “Nu mai sunt locuri!” rostit categoric de șofer. Și nu mi-e clar mereu cum face Universul când îmi pun eu ceva în cap, dar știu cum fac eu, și că nimic n-ar fi putut întârzia descinderea mea la FITS. Așa că am învins și, o vreme, treapta care delimitează spațiul șoferului de spațiul călătorilor a fost un loc numa’ bun până s-au eliberat altele.

Problemă a mai fost și cu colegul de drum, care cam duhnea a L’eau de Mirossey, varianta Stinky, dar n-a mai contat nimic atunci când am coborât în față la Continental Forum, casa mea departe de casă când sunt la Sibiu! Apropo de cazare, în Sibiu nu mai e nimic liber, nimic-nimic, nici măcar o cameră de mături! Însă poate aveți noroc și mai găsiți pe la agenții, iar dacă nu, Rășinari și Ocna Sibiului sunt destul de aprope ca să vă bucurați și de natură și de Festival!

Zilele trecute căutam ceva pe blog şi, din text în text, am ajuns să recitesc poveşti de la FITS, poveştile mele şi ale bloggerilor care au fost acolo în ultimii ani. Am zâmbit, inevitabil, pentru că Jurnalele mele de Festival mi-au amintit de multe momente frumoase (greutăţile sau ploaia nu mai contează peste ani), iar textele celorlalţi de entuziasmul lor faţă în faţă cu FITS, fie că vorbim de spectacolele de teatru sau dans, de concerte ori de impresionantele manifestări artistice de pe străzile oraşului.

N-am apucat să scriu niciodată un post dedicat Faustului sibian pus în scenă de Silviu Purcărete în 2007, cu toate că sunt “vinovată” de a fi contaminat mulţi oameni cu acest spectacol. Care, la rândul lor, au dat “boala” asta şi altora, pentru că, da, Faustul ăsta despre care vorbesc se vede întâi, apoi se dă mai departe. Şi poate duce la dependenţă, dar şi la manifestări diverse cum ar fi pierderea darului vorbirii, imediat după (prima) vizionare.

Fiindcă îl vezi şi nu mai poţi să-l uiţi şi simţi nevoia să povesteşti şi altora dar, pentru că, orice ai povesti despre el nu are cum descrie plimbarea în Iad, pe care, volens-nolens, o trăieşti în timpul spectacolului. Aşa că le spui tuturor că trebuie să meargă la Sibiu, să vadă spectacolul! Unii te ascultă şi se duc, apoi spun şi altora şi, uite-aşa, Faust împlineşte la vară opt ani de când se joacă cu casa închisă.