Mi-a fost dor de Sibiu, de străzile lui colorate și animate, așa cum sunt în timpul Festivalului, de liniștea din Piața Mare, la ore mici, când toată lumea doarme și se aud, când și când, doar pescărușii cibinezi, de oamenii din echipa TNRS și FITS care mi-au devenit atât de dragi, toți și fiecare în parte, de prietenii mei de aici și de-aiurea, toți dependenți de magia acestor zece zile, de priveliștea deja familiară de la geamul camerei din Conti – mereu cu vedere pe față.
(poate înțelegeți mai limpede dacă spun că (si) de Sibiu mi-e uneori dor ca de mare)
Ieri m-am plimbat un pic pe Cetății, pe lângă Turnul Olarilor (sper că am ținut minte corect și nu mă ceartă nimeni!), apoi la Pardon Cafe, acolo unde lucrează unul dintre cei pe care i-am cunoscut în timpul unei alte ediții de FITS, pentru un ceai. Alături, pe terasa din fața Thalia, o nuntă. Mai încolo, o expoziție de dinozauri (aceeași de anul trecut, și la fel de simpatică!). Un pic mai târziu, când am ajuns pe pietonală, saxofoniști.
Trupa Sax À Fond din Belgia a cântat și încântat privitorii, nu doar cu muzică ci și cu o coregrafie simpatică – atât cât le permit instrumentele muzicale, desigur. Au cântat și evergreenuri (Guantanamera, de exemplu), și piese pe care nu le știam dar ceea ce m-a făcut să-mi scot pălăria a fost faptul că au cântat Trecea fanfara militară, piesa pe care noi o știm în interpretarea lui Dan Spătaru, și au cântat inclusiv versurile, într-o pronunție aproape impecabilă dacă ținem cont de scurtul timp pe care l-au avut la dispoziție ca să repete.
Mi se pare un efort admirabil această personalizare* locală a unui show, tot așa cum îmi devin brusc mai simpatici artiștii care fac efortul de a învăța (pe lângă țara și orașul în care au ajuns) câteva vorbe – unii chiar un întreg speech! – din limba gazdelor! Chapeau bas, domnilor!
Later edit: între timp am aflat că le-a luat două zile ca să învețe muzica și două săptămâni ca să învețe versurile, după transcrierea fonetică, fără să fi înțeles chiar fiecare cuvând. Am făcut un gest de patriotică mândrie și le-am explicat despre ce cântă. Mărturisesc onest că nu am știut cum se spune la buzdugan. Nimeni nu e perfect! :)
După aia am fugit care pe unde la meciul Simonei Halep, ne-am bucurat de fiecare punct și ne-am întristat, poate, puțin, pentru rezultat. Totuși, mi se pare mai important parcursul uluitor al Simonei, faptul că a ajuns în finală și faptul că a oferit lumii întregi un meci mai frumos și mai elegant decât al adversarei. Restul e doar o statistică și, mai mult decât atât, sunt convinsă că aceasta a fost doar prima ei finală de Grand Slem. Apropo, Wimbledon-ul începe pe 23 iunie!
Iar pe seară am fost la spectacolul și la concertul din Piața Mare unde am mărit și gașca fiindcă, știți și voi, unde-s mulți, distracția crește (parcă așa era, nu?)!
În fine, aș vrea să pot posta toate zecile de imagini pe care le surprind aici – fiecare are o poveste! -, dar mi-e să nu fac spam (totuși!), așa că azi am mai ales doar una, asta de mai jos, cu doi copii care se uitau uluiți la trupa de saxofoniști:
De final, vă recomand să urmăriți FITS pe site, FB, Twitter, Instagram și YouTube, și pe #FITS2014, unde postez și eu gânduri și imagini și vă reamintesc că poveștile festivaliere de printrerânduri vă sunt aduse alături de UniCredit Țiriac Bank, partener principal al Festivalului!
Iar acum vă invit să urmăriți filmul zilei de 7 iunie la FITS:
____
* Și asta nu e valabil doar la artiști ci și la cei care se ocupă de relații publice. Firește, cei care fac asta în mod profesionist. așa cum ar trebui.