March 8

CFR = Cum Fraierim Românii

E 3 jumate noaptea. În loc să dorm, ca oamenii normali, cobor cu bagajul să fac check out la hotel. Taxiul vine în câteva secunde şi ajunge mult prea repede la gară. Mai am jumătate de oră până pleacă trenul, ce naiba faaaac?!

Cum intri în gară te doboară mirosul de om nespălat. Una dintre surse e chiar la intrare, claie peste grămadă, adunată peste nişte boarfe. Cealaltă e chiar în centru, prăvălită la baza unei coloane.

Identific urgent singura casă la care se vede lumină,dar trebuie să aştept cuminte până vine tanti. Cer biletul şi întreb dacă există prize în vagoane. Tanti zice că da şi mă bucur, fiindcă e puţin probabil să dorm, carte n-am, aşa că măcar laptopul să-mi fie tovarăş de drum. Iau la clasa 1, că cică acolo-s prize. Apropo, un bilet dus Sibiu-Ploieşti Vest costă 97 de lei, pentru 256 de kilometri, iar până la destinaţie trenul o să facă nu mai puţin de cinci ore şi trei minute!

Aş mai sta în gară până pleacă trenul, dar mirosul e de nesuportat, aşa că ies.

Peron pustiu, caut (măcar) o lampă!

Trenul e tras la linia trei, „dar e mai încolo, ăsta care se vede în dreptul gării pleacă la şase”. Inevitabil, trebuie s-o iau prin pasaj. Urăsc pasajele din gări: sunt întunecoase şi miros urât, dar n-am ce face. Cobor, urc. Pe peron e o beznă strivită doar, când şi când, de lanternele ceferiştilor care verifică nush ce la tren. Merg încet spre vagonul meu, vagonul doi, cine mă grăbeşte?!

În dreptul uşii, o fiinţă extraordinară, bărbat, după aparenţe, se uită la mine de sus, la propriu!, cum mă străduiesc să urc fără să-mi scape niciuna din genţi ori rucsacul cu laptop. Şi mai am şi punga de plastic cu apă şi alune. Desigur, nu face nici un gest să mă ajute. E mândru ceferist, ce mama naibii! Probabil că a făcut şi grevă că CFR-ul nu plăteşte sporuri de noapte. Ia mai dă-i dracu’ de pasageri, de ce le-am face fraierilor viaţa mai uşoară?!

Da, pisi, nu te strădui, să nu faci hernie sau ceva! Stai acolo şi uită-te la mine, să nu te mişti un pas! Aşa, stai în uşă! Mă urc, îi arunc cea mai cruntă privire de care sunt capabilă la ora asta, mă strecor (cu greu) pe lângă el şi trec.

Pentru priză, apăsaţi tasta 2 şi rămâneţi aşa!

Uite compartimentul, ieeeeee! Mă uit după priză. Ioc priză! De bucurie îi urez de sănătate lui tanti de la casă. Măcar dacă nu întrebam, dar am întrebat! Şi i-am lăsat şi bacşiş!

Măcar sunt şi lămpi individuale. Sunt, dar nu funcţionează, nici măcar una dintre cele şase. Resemnată, mă duc să fumez o ţigară, ultima înainte de drum, similară cu cea a condamnaţilor la… călătoria cu CFR.

Mă uit cine se mai urcă în tren, sunt doar două persoane. De fapt, numai una, o femeie, că cealaltă persoană sunt eu! Şi, mă rog, personalul navigant, sau cum le-o zice ăstora în cartea de muncă!

Mă instalez destul de comod pe unul dintre cele şase locuri, scot laptopul şi încep să scriu. O smucitură îmi indică faptul că trenul s-a pus în mişcare. Ta tam! Ta tam! Peste câteva minute, hop şi naşul! Are ochelarii pe nas, ca un pedagog de şcoală nouă. Îi dau biletul în timp ce-l întreb de prize. Sunt, dar în primul vagon. – Şi pot să mă mut? – Puteţi.

Normal că pot! Primul vagon e de clasa a doua, şi aş putea să pun pariu că tanti de la casă ştia unde-s prizele!

Serviciile premium ale CFR-ului

Trenul e deprimant de gol. În afară de femeia de mai devreme am mai văzut încă trei parageri, fiecare cu compartimentul său! Şi eu am compartimentul meu. Presupun că pe la Făgăraş sau Braşov s-or mai urca. Şi poate la Ploieşti, dar eu cobor acolo azi, că nu mă duc direct acasă. Adică altfel ce sens are avea să aibă trenul atâtea vagoane, vreo 6-7, să tot fie!

Da, sunt prize în compartimentul ăsta, dar în loc de şase locuri, sunt opt, mai înguste şi mai incomode. Măcar nu e frig, deşi ar putea să fie mai cald. Apăs pe butonul „mai cald” iar indicatorul pare să arate că a priceput comanda.Acum, când mă uit la el, s-a resetat, ca şi cum n-aş fi apăsat în veci pe butonul ăla! Damn! Trece naşul, dă din cap. E ok? E ok.

De fapt, acum, că îmi amintesc în ce an suntem şi pe ce continent, nu prea e ok. Nu e deloc ok!

Încerc să adorm. Până la Ploieşti mai am ceva mai mult de patru ore şi, dacă reuşesc să mă odihnesc oricât de puţin în noaptea asta, sunt preţioase! Mai am o singură dilemă: oare să sting lumina sau nu?!

(…)

Am stins-o. Coafura a rezistat, iar trenul a ajuns în gara Ploieşti cu două minute mai devreme. Servicii premium, să nu ne mai plângem! :)

March 4

Cei mai mişto bărbaţi din lume?

Traveler’s Digest a făcut un top al oraşelor cu cei mai mişto bărbaţi din toată lumea, top realizat pe baza răspunsurilor de la cititoare, şi care arată cam aşa:

10. Tel Aviv (Israel) – Ok, poate sunt culţi, poate sunt bronzaţi datorită apropierii de Mediterană, dar… serios?! În top 10?!

9. Milano (Italia) – hm, cu asta poate aş putea să fiu de acord, dacă nu mi-ar displăcea autosiguranţa afişată: “bella, e imposibil să-mi rezişti!” :))

8. Berlin (Germania) – uhm… No comment! :))

7. Madrid (Spania) – recunosc că am fost mai interesată de FNAC-ul lor, fiindcă era prima dată când intram într-unul, dar au fost vreo câteva dăţi în care era să-mi sucesc gâtul pe stradă!

6. Sidney (Australia) – Hugh Jackman. Need to say more?! Trebuie doar să te decizi dacă-l vrei în varianta Lipton sau Heineken! :))

5. Buenos Aires (Argentina) – aştia nu-s mai dansatori, aşa, de felul lor?! Jose Armando şi cum i-o mai chema, dacă te uiţi prin telenovelele lor, nu vezi decât bărbaţi bine. Se califică!

4. Lisabona (Portuglia) – nu pot să spun că mi-am sucit gâtul pe străzile lor, dar poate n-am avut eu prea multă vreme să observ. Până la urmă, eram acolo pentru nişte berlinezi aka Rammstein, şi cu lăul necesal în preajmă (tre’ să zic asta, ca să se simtă şi el bine!)

3. Amsterdam (Olanda) – mă, da! Erau! Mulţi! Nu ştiu dacă e de la legislaţia lor permisivă cu anumite aspecte, şi de care am profitat mereu când am fost acolo, dar… da! Îmi amintesc de un barman după care băleau toate clientele dar pe care numai românca asta a avut curaj sa-l întrebe dacă stă… pentru o poză! Mulţimea în delir! :))

2. New York (SUA) – cred şi eu! Cu atâta populaţie e imposibil ca numărul e frumuşei să nu fie impresionant.

1. Stockholm (Suedia) – uite că până acolo n-am ajuns, dar mi se pare suprinzător întrucâtva, poate şi pentru că blonzii nu se află neapărat pe locul 1 în topul personal. Dar Cristina Bazavan, care a fost acolo, zice că rata de bărbaţi mişto pe stradă e cea mai mare, eu o cred.

Acum trebuie să caut o agenţie de voiaj dispusă să sponsorizeze o călătorie ca să vedem la faţa locului ce şi cum! Despre bărbaţii români, nici un cuvânt în lista celor de la Traveler’s Digest, da’ io zic că avem şi noi frumuşei autohtoni, zău că!

În topul similar referitor la doamne, bulgăroaicele din Varna se află pe locul 5, iar româncele nicăieri!

March 1

Mă iubeşte femeile! Află AICI cum!!!

Mă iubeeeeşteeee feeeemeeeileeeee! Uite-aşa aş putea să cânt totă ziua, dacă, în loc de asta, n-aş cânta

Sunt un diavol,
Sunt un înger,
Unii spun ca sunt un sfânt
Sunt mândria “mamei” mele, mă iubeşte vrând-nevrând
Sunt în visele pisicilor de pe acest pamânt
Şi a ajuns să-mi placă viaţa asta fiindcă ştiu cine sunt!

Am primit flori azi, nişte narcise şi nişte violete, şi cum sunt un suflet sensibil le-am amuşinat cu speranţa (deşartă) că îmi iese şi mie de-o gustare la faza asta – no way, sunt amare! Poate să fac un ceai din ele, crude nu-mi plac!

Apoi am primit un (şnur de) mărţişor pe care era să-l mănânc… Acu’, serios şi pe bune, cum să-i dai unei pisici respectabile ciucurei şi să te aştepţi să stea cuminte cu ei la gât?! A durat ceva până m-am prins dar, trust me!, nici un mărţişor nu poate să-mi reziste! Dar altceva voiam să zic, nişte sfaturi pentru alţi motani, cum să facă şi să dreagă, vă învăţ eu mintenaş!

1. Dacă te cheamă, nu te duci! Las-o să te strige, să simtă cine-i şeful, să afle că are nevoie de tine! Excepţie: când te cheamă la masă! Atunci te duci, că altfel s-ar putea să rămâi flămând!

2. Te duci când nu te cheamă! E clar că se gândeşte la orice altceva, mai puţin la tine! Deci trebuie să-i reaminteşti cine e şeful!Împăunează-te un pic pe-acolo ca să pară că ai motiv!

3. Foarte important: du-te peste ea mai ales când are treabă, fiindcă e prea ocupată să te dea la o parte. În subconştient, însă, cu toţii ştim asta: apreciază întreruperea. Dacă poţi să te bagi între ea şi un anumit obiect numit laptop, cu atât mai bine!

4. Uneori nu e nevoie de cuvinte. Orice-ar face, te duci şi te faci pled la picioarele ei. Daca te ţine şi te pricepi, poţi să şi torci! Treaba asta are succes garantat!

5. Nu uita s-o faci să râdă, chiar dacă te pui tu în situaţii caraghioase. Mie îmi iese în mai multe feluri chiar. Fie faci o moacă haioasă, fie alergi o muscă, fie îi cari papucii prin casă. Dacă râde, n-are cum să nu te iubească!

Toate astea sunt probate, în timp, aşa că trebuie să mă credeţi pe cuvânt! Până la urmă, dintre noi toţi, cine s-a mutat la în casa ei din prima zi în care v-aţi întâlnit, şi cine are parte de cele mai bune cine deşi nu merge niciodată la piaţă?! Aham, EU!

În fine, darul meu pentru voi sunt chiar eu:

Să aveţi o primăvara superlativă!

February 22

O zi atât faină cât şi marţi!

Azi, că încă e “azi” înainte să fie mâine, când, calendaristic vorbind, apare articolul ăsta, a fost o zi atât faină cât şi foarte marţi!

În primul rând că după programul complet anapoda pe care l-am avut în ultima vreme mi s-a dat somnul peste cap, aşa că adorm când are chef Moş Ene şi, deşi pot să-mi setez de capul meu ora la care mă trezesc, azi, cu vreo oră jumate înainte de alarmă, a sunat… telefonul! Era un curier care arunca, cum ar veni, buzduganul: ăăăă, am un pachet pentru dumneavoastră… ‘zeii ei de treabă, ăstia n-au altă treabă decât să mă trezească pe mine la ore d’astea?! Da, vă rog, sunt acasă, puteţi veni.

În pachet era o sticlă cu dichis şi un bileţel de la bloggerii din #cluj, awwww moment, clar, că mi-i dor de gaşca de-acolo! Sticlă cu dichis, cum spun, pe a cărei etichetă scria Elixirul Dragostei şi Muzeul Farmaciei. Uite la nebuni, că nu se lasă, şi chiar vor să salveze locul, bravo, mă, Clujule, să-mi trimiteţi şi-un banner să-l pun ici colea, în dreapta paginii! (vorbesc serios!)

Deci, deşi tehnic m-am trezit cu draci, imediat am avut motive de zâmbet, mai ales că după pacheţel a urmat cafeaua! După asta, în fine, că n-are sens s-o lungim, mi-a picat netul şi n-am putut edita un text care era.. pe mail!, am plecat spre întâlnirea cu Holografii şi bloggerii şi a trebuit să mă întorc şi drum, că uitasem calendarele cu Super Fete. Apoi în mod inexplicabil bateria s-a descărcat de parcă Nopt (aşa îl cheamă pe telefonul meu, un N8) se transformase, în standby, într-un vampir energetic, iar încărcătorul era acasă (normal!). Dar la Holografi a fost foarte mişto (povestesc mâine) şi am găsit şi încărcător. Totuşi, la plecare, n-am găsit taxi spre acasă, altă belea, în fine… una caldă, una rece a fost toată ziua, până în cele mai mici detalii, de parcă eram la camera ascunsă!

Într-un final dramatic, când, după o cină asezonată cu poveşti augustineşti, chicoteli şi veveriţe (nu, n-am mâncat veveriţe!!!), am ajuns acasă, “Elixirul Dragostei” era cuminte pe măsuţă, un vin roşu numai bun, parfumat şi aromat, care s-a scurs prietenos în pahar, iar eu m-am apucat să ascult muzică de dansat în Vamă.

De fapt, nu era ăsta. Am avut chef şi am şi ascultat altceva, dar, din păcate, dacă postez aici ştiu că se interpretează într-o manieră care n-are neapărat legătură cu realitatea. Deci, e Little Toy Gun. Care nu e rău deloc. Daaaaaaar! Când nu vă uitaţi voi, e alt cântec! ;)

February 17

Şenzaţional! Super vidra salvează jurnalismul!

Presa nu moare. Se sinucide!

Cred că recit poezia asta de prin 2008, de când criza rânjeşte hâd prin paginile făr’ de reclamă ale publicaţiilor autohtone pe care, ca să le umple, editorii au aşezat te miri ce, de la advertoriale fără perdea şi fără marcaj până la cele mai cretine, neimportante şi neinteresante ştiri, împănate cu greşeli de redactare, puzderie de virgule şi lipsă de cratime. Că, na, doar nu era să dai afară managementul bine plătit, nu! Dai afară corectorii! Logic, dăăăă!

Şi toţi se plâng. Nu sunt bani de investiţii în oameni, asta e, vremurile “este” grele, ne descurcăm cum putem. Iar dacă acest “cum putem” se întâmplă să fie o casetă cu popoul unui fost premier, asta e, SPP-ul e de vină, noi facem jurnalism, stimaţi telespectatori! Şi-i mai învăţăm şi pe alţii că aşa se face jurnalismul! Cool!

Deja s-a fâsâit subiectul, şi, oricum, nu despre asta voiam să scriu şi despre goana după senzaţional în genere. Probabil de la goana asta obosesc jurnaliştii, altfel, pe bune, aş zice că unii ar trebui să aibă mintea extrem, da’ extrem de odihnită! Ca de pilă domnul sau doamna care a scris titlul ăsta:

Fotografia care a cucerit internetul: o vidră se roagă la Dumnezeu


Nu, nu e un interviu cu puiul de vidră care declară că a avut vreo epifanie despre provenienţa peştelui la Zoo, şi nici un material despre obiceiurile sale religioase, sau despre faptul că Zoo cu pricina trebuie să se închidă fiindcă nu mai are cum hrăni animalele şi doar o minune ar putea salva prăvălia. E doar o ştire tradusă din Daily Mail (un tabloid, copiii!, nu vreo publicaţie quality, apropo) şi preluată fără link.
Sincer, eu cred că puiul de vidră se ruga să nu apară în ştiri cretine, dar n-a avut noroc. Probabil că în curând o să citim o ştire despre cum s-a dus să se călugăreacă la Mânăstirea Vidrin şi a renunţat la peşte în zilele de post! Sau poate s-a apucat să publice “Actualiatea vidrei” cu ştiri despre jurnaliştii de la Realitatea!
Întrebată despre această situaţie, o altă vidră (foto) nu au dorit să facă nici un comentariu!
PS: Nu mă prind ce e mai grav, faptul că asta e considerată o ştire sau că 96 de oameni i-au dat like pe FB si alţi 36 share (unul e al meu, da’ faceam mişto!)
Încă un PS: vidrele sunt pe bune teribil de simpatice. La acvariul din Lisabona erau două care înotau împreună, mega simpatice! Dar n-am scris o ştire despre amorul vidresc. Poate trebuia…
February 14

Chestiuni romantice

Am mai scris, printre rânduri, că romantismul leşios nu mă seduce. Inimioarele de plus şi prietenii lor, urşii de pluş, nu fac casă bună cu mine, şi nici alte obiceiuri romantice din aceeaşi categorie. Mă fac să râd. Dar acum nişte ani am primit un cadou despre care cronicarii spun că are şanse să rămână printre cele mai romantice… sau, mă rog, poate nu. Iată povestea!

“Măria Sa” e un prieten de-al meu. Îi zic aşa fiindcă are nume de domnitor şi de sfânt, cu toate că partea cu haloul n-are nici o legătură cu el! Ne ştim de nişte ani buni, ne vedem rar că fiecare e cu treaba lui, dar împărtăşim acelaşi stil de umor şi cinism, aşa că dăţile în care ne vedem sunt, fără deosebire, agreabile.

Într-o zi Măria Sa mi-a adus ceea ce a pretins – la acea vreme, acum nişte ani, şi încă e convins de asta – că ar trebui să fie, de departe, cel mai deosebit de romantic dar pe care l-am primit eu vreodată. Şi, admit, în stilul nostru ironic, cinic, poate chiar e.

Când are vreme de nişte poveşti, Măria sa, altfel om ocupat, mă sună şi mă întreabă dacă ar putea trece pe la mine şi-şi comandă suav “un ness din ăla cum ştii tu”. Mă bucur, fiindcă mereu ştie bancuri noi şi ştie cum să le spună! Eram acasă, aşa că, în scurt timp, sună la interfon şi apoi la uşă. În braţe are ditai pachetul, cu fundă pe el, cu tot tacâmul. E mare, dar destul de plat. Hm..

În fine, dă buzna în casă, sperie motanul, se aşează pe canapea: “unde-i nessul meu?”. Îi fac semn din cap să-i arăt că e pe măsuţă, lângă canapea. Am şi eu o cană, şi sorb amuzată din ea, în timp ce mă cocoţ pe scaunul de la birou, turceşte, şi aştept.

El ia loc, pune pachetul lângă el, îmi zice că-i pentru mine, ceva foarte mişto şi deosebit de romantic şi se apucă să-mi povestească ce-a mai făcut, ce-a mai auzit, comentăm actualitatea şi ştirile, râdem unul de altul şi fiecare de sine, că noi apreciem autoironia.

Eram curioasă ca o pisică să ştiu ce e în pachet, dar n-am zic nimic. Îl las să se amuze, ştie că-s curioasă, că mi-e greu să nu întreb, dar prelungeşte distracţia. Abia după vreun sfert de oră zice

– Na, desfă-l!

Aşa şi fac, precum copiii, tai funda, rup hârtia, rup cartonul cu cutterul şi scot… o mândreţe de capac de toaletă! Cu piuneze colorate, adevărate!, înfipte în el! Piunezele sunt (bine!) acoperite cu plastic transparent, iar toată construcţia are un aer înspăimântător de haios!

Mă apucă un râs de nu mai pot: ce cadou de căcat!, zic, şi râd, şi iar râd, până îmi dau lacrimile!
De pe canapea, Măria sa râde şi el, ştie că romantismul şi toaleta fac casă bună la mine şi că mă distrează cadoul!

Asta nu’l opreşte, pe el, să fie, în general, un tip galant, sau pe mine să accept ori să fac lucruri care ar putea fi considerate, în lipsă de alt termen mai potrivit, romantice. Dar astea sunt alte poveşti, potrivite pentru o altă zi. Oricare altă zi! :)

February 13

Colin Firth şi Meryl Streep: Prinţul şi Cenuşăreasa

Probabil ştiţi deja care sunt premianţii BAFTA din acest an, că favorita mea (şi ) la Oscar, Octavia Spencer, a câştigat premiul pentru rol secundar în The Help, iar Meryl Streep a fost desemnată Cea mai bună actriţă pentru rolul din The Iron Lady, premiu prezentat şi înmânat de Colin Firth.

Îmi place Colin Firth, cred că e unul dintre preferaţii mei din lumea artisticăriei internaţionale: arată bine, super talent, super accent, başca ironia mereu la purtător: “Colin is the sort of name you give your goldfish for a joke”. Aseară, însă, a avut, chiar pe scenă, rolul prinţului din Censuşăreasa, pentru că eroina principală, Meryl Streep, şi-a pierdut pantoful în timp ce urca să-şi primească trofeul.

Fără să stea prea mult pe gânduri, premiatul actor, a purces întru salvarea “prinţesei”, recuperând pantoful (Jimmy Choo, apropo!) şi apoi asezându-se în genunchi în faţa actriţei pentru a o ajuta să se încalţe – delicios! Chiar dacă momentul a fost salvat, Mery Streep a declarat ulterior că, din pricina pantofului, a uitat să-i mulţumească celui care s-a ocupat de machiajul şi părul ei de-a lungul multor ani, Roy Helland şi că Livia Firth ar face bine să nu se găsească la capătul unor trepte atunci când ea trebuie să le urce! :)

February 11

Taximetristul măcelar

Zilele astea de iarnă autentică au adus temperaturi mult prea joase faţă de alinturile iernii din decembrie. În consecinţă, una dubioasă, că n-ar trebui să fie aşa, taximetriştii, uitând că, la bază, aparţin tot speciei umane, ca noi toţi, speculează fiecare zecime de grad în minus de pe scala termometrelor, iar preţul lor creşte direct proporţional cu viteza vântului care ne ia pe sus şi sufletele!

Marţi seară, după spectacolul de la Globus, m-a lăsat cineva la Aviatorilor ca să iau de acolo un taxi. În staţie, chiar unul de firmă, “ce noroc pe mine!”, mă gândesc. Deschid portiera din spate.

– Liber?

– Unde mergeţi?

– Până la Ministerul Transporturilor.

– 15 lei, că n-am găsit gaz şi-am pus benzină!

Afară era un vânt care-ţi făcea acupunctură, lipsit, însă, de orice proprietate benefică a metodei alternative de tratament! 15 lei nu erau un capăt de ţară, dar, totuşi, de trei ori mai mult decât face?! De la un taxi de firmă? Nu cred! Şi, în definitiv, din partea mea n-are decât să pună şi sirop de coacăze în rezervor, dacă respectă preţul de pe portieră.Sătulă de neomenia acestor mici dictatori ai traficului, mi-au venit nişte super draci!

– Bine, zic. Sun eu la firmă să-i întreb dacă s-a schimbat tariful sau vă mai gândiţi, dracu’, că e iarnă şi e frig şi că ce faceţi nu e doar ilegal dar şi imoral?!

– Păi, domnişoară, am pus benzină, e de două ori mai scumpă.

– Nu mă interesează. Deci? Sun sau mergem?

Am mers. Pe drum mi-a povestit ce viaţă grea au, că pe patron nu-l interesează în ce condiţii e maşina, îi decontează doar cât să meargă şi să producă milionul pe care-l au de dat, zilnic, la firmă.

– De ce nu vă lăsaţi? Vă apucaţi de altă meserie!

– Eu am meserie bună, domnişoară, sunt măcelar, am două diplome de specializare. Da’ când m-am angajat la patron, am muncit ca prostu’ şi el a zis că-mi dă salariul săptămâna viitoare. Nici acum nu i-am văzut! Şi sunt priceput , domnişoară, tăiam nişte fripturi, uite-aşa!, zice, şi face un gest cu palma prin aer!

Mai mult ca să fac conversaţie, îl întreb cum se alege carnea de vacă, fiindcă mi se pare tricky treaba asta.

– Aaaah, spune. E cu schepsis! Să fie deschisă la culoare, dacă-i închisă e veche sau e de cal. Şi să vă uitaţi la grăsime, aia-i cheia! Să fie, aşa, marmorată. Şi moale. Da’ nu prea moale.

– Auziţi, se întrerupe! Da’ eu vă ştiu, cumpăraţi carne de la Matache, din hală.

– Da, până s-o închidă, da.

– Vă ştiu! Mă puneaţi să vă tai fripturile şi să toc pieptul de pui.

– Aşa e.

Între timp am ajuns pe strada mea şi-i spun să opreasă.

– Aaaa, păi se schimbă treaba, domnişoară. Că matale mereu îmi lăsai câte ceva. Ce-s trei kilometri, acolo. Fac cinste.

– Păi benzina?

– Lăsaţi, domnişoară, că nu mă face pe mine o litră!

Şi n-a vrut să-mi ia banii! E, poftim!

February 1

David Beckham, boxerii şi targetul

Tocmai am văzut o reclamă la TV şi nu pricep foarte clar cui i se adresează, poate ştiţi voi. Se făcea, în spotul publicitar, că David Beckham, super tatuat şi îmbrăcat, dacă se poate spune aşa, doar în chiloţi, se mişca relativ lasciv pe Don’t Let Me Be Misunderstood, adică un “suflet cu bune intenţii, Doamne, ca să ne’nţelegem”!

Prim planuri pe piele, pe tatuaje, pe chiloţii fotbalistului care, bam!, sunt branduiţi, ghici cum!, chiar cu David Backham. Şi după aia mai aflăm că lenjeria costă 59,90 de lei şi se găseşte la H&M. Aaaaand… cut!

Nu m-a interesat detaliul şi n-am întrebat asta niciodată, dar plătesc bărbaţii echivalentul a cel puţin zece beri pentru o pereche de boxeri?

Şi, de fapt, cui se adresează reclama asta?! Domnilor? Adică sunt ei impresionaţi până la portofel de fizicul unui fotbalist dezbrăcat şi de chiloţii pe care acesta îi poartă?! Doamnelor? Impresionate de dans, piele, tatuaje şi chiloţi (eventual şi de… prim planuri :D), acestea ar trebui să dea iama la magazin pentru a cumpăra domnilor de la ele de acasă lenjeria cu pricina?!

Recunosc, mi-am clătit ochii, DB n-arată rău, reclama e bine filmată, dar finalul cu boxerii care se găsesc la H&M m-a descumpănit un pic, cred că mă aşteptam la alt produs. Sau poate nu se potriveşte cu codul portocaliu, nu ştiu!

Colecţia H&M by David Beckham se lansează mâine sub numele de Bodywear şi, mai are, pe lângă boxeri, şi ale variante de lanjuri masculine, pijamale, maiouri, izmene, bluze şi tricouri, fiecare în trei variante de culori: alb, negru, gri.

January 31

Domnii răspund: Ce le face fericite pe femei?

Diseară e gala The Most Dateable Bloggers, o joacă făcută de Heineken în care publicul a votat nume celebre din online-ul nostru autohton, clasamentul fiind, în acest moment, condus (confortabil, aş zice) de Andi Moisescu.

S-a cârcotit, pe la colţuri, că mulţi din lista propusă de organizatori ar fi cam însuraţi, ba chiar şi părinţi, unii dintre ei, ceea ce, fireşte, ar trebui să-i excludă din lista de “mmm, mi-ar plăcea să ies cu dumnealui”. Cârcotaşii uită, totuşi, că, de fapt, toată poveste e o joacă, un exerciţiu virtual de what if, şi că, la o adică, faptul că sunt însuraţi/cuplaţi nu-i face mai puţin amabili, deştepţi, atrăgători sau amuzanţi. Ba, poate chiar dimpotrivă, le adaugă şi “savoarea” fructului oprit! (totuşi, nu daţi năvală! unii sunt chiar foarte însuraţi!)

Pentru că subiectul săptămânii trecute, aici, printre rânduri, a fost fericirea, am întrebat cinci bloggeri ce cred ei că le face pe femei fericite (o întrebare capcană, mwahahaha!) iar acum vă spun şi vouă ce şi cum, ca să decideţi dacă au sau nu dreptate. Sau măcar habar!

foto

Premii! Cel mai bun comentariu-replică primeşte drept premiu “Minighidul preparatelor din ouă” (!), iar domnul despre care credeţi voi că mai poate progresa, primeşte volumul “Minighid sosuri şi salate”, premiu de consolare, dar şi de ajutor întru pregătirea unei cine romantice dar… light! Bine? OK! Acum să vedem ce cred domnii că le face fericite pe femei, în ordinea în care au trimis răspunsurile – şi le mulţumesc atât mult cât şi public pentru asta!

Ce le face fericite pe femei? Ghici ghicitoarea mea!

Andrei Cismaru : eu îs de părere că lucrurile mici şi tâmpiţele/amuzante întreţin fericirea: o cafea adusă la pat dimineaţa, un sărut furat pe neaşteptate, o floare oferită fără vreo ocazie specială, o vorbă de suflet atunci când situaţia o impune, un umăr pe care să poată plânge (sau în care să dea pumni pentru descărcare), o plimbare neaşteptată sau orice altceva care să-i demonstreze că este cea mai importantă şi nimic altceva nu contează.

Andrei este într-o “relationship”, noi ştim cu cine, da’ nu spunem! Mai multe despre el, cu bune şi rele, aici.

Un răspuns paradoxal

Toma Nicolau: De-ar fi răspunsul la fel de melodic precum întrebarea asta de şase cuvinte, ni s-ar lua tuturor (nouă, bărbaţilor) o povară de pe suflet.
Paradoxal, le face fericite o porţie mare de ceva dulce, dar şi să aibă un corp tras prin inel. Paradoxal, le face fericite un bărbat care să ştie anticipat orice gând ce le nemulţumeşte, dar şi să fie ascultate cum vorbesc minute în şir despre nimic. Paradoxal, le face fac fericite lucrurile scumpe şi rare, dar şi reuşita găsirii unei tocmeli, unor reduceri, unui butic cochet de vechituri.

Tot paradoxal, vor să fie apreciate pentru naturaleţe şi calităţi native, dar se folosesc de machiaj, vestimentaţie, push-ups (aşa le-o zice?) şi alte şmecherii pentru a atrage atenţia. La fel de paradoxal, par că ştiu despre ce vorbesc când eu, de fapt, sunt complet în întuneric.
Am renunţat să mai caut formule. Încerc să fac fericită o singură femeie, pe a mea. Paradoxal, n-o să-mi iasă la nesfârşit.

foto

Paradoxal, deşi scrie aşa de bine, Toma a făcut fotbal de performanţă iar acum este student la UNEFS şi se pregăteşte să devină antrenor de fotbal. Mai multe despre el, aici.

Dragoş Răzvan aka #zicu de la TVdece: “Ce le face fericite pe femei?” e o întrebare din categoria: “Ce-şi doresc femeile?”, “Care e sensul vieţii?”, “Care e rolul nostru pe acest pământ?” etc.

Există piramida nevoilor, a lui Maslow: nevoile fiziologice, nevoia de siguranţă, nevoia de dragoste şi apartenenţă, nevoia de autorespect şi autorealizarea, şi există piramida nevoilor/dorinţelor feminine, unde se regăsesc lucrurile care le fac fericite: nevoia de a bârfi, nevoia de a sparge bani la shopping, nevoia de se aranja ore întregi ca să iasă în oraş, nevoia de a cicăli, nevoia de a face diete etc.

Da, ETC, pentru că dacă piramida lui Maslow are un numar fix de nevoi, cea feminină este, practic, interminabilă. Nu că ar fi ceva rau în asta. Am fost inventaţi sa vi le satisfacem şi să vă facem fericite. Şi aşa am ajuns la partea serioasă a raspunsului: cred că fericirea unei femei stă într-un barbat care e proiecţia ei la masculin. Şi viceversa.

Zicu, numit în cercuri intime şi Crenguţ, are o cravată verde cu dungi şi ceva drepturi de admin pe TVdece iar în viaţa civilă e atât copywriter cât şi foarte simpatic! Nu mi-e clar, însă, este dacă el e responsabil de TV sau de “de ce” dar aflaţi mai multe (despre el), aici.

Ionuţ Bunescu: Femeile, acele fiinţe sensibile de lângă noi care devin scorpii când nu le faci pe plac. Oare cum să le faci fericite? Cu o cafea la pat, iarna, sau cu o limonadă rece, vara. Cu slăbitul capacului de la sticla de cola pentru a fi ea mandra când o desface. Cu niste complimente care nu-s exagerate şi spuse doar ca ea să se simta bine.
O femeie fericită aplaudă cu picioarele când face dragoste cu un barbat amuzant, însă serios şi cuminte, “bad boy” care iubeşte copiii, însă nu-i va face cu alta. O femeie fericită e una sigură pe ea şi pe bărbatul de lângă, dar şi pe garderoba ei, pentru că în 2012 furi mai multe zâmbete unei femei cu o cutie de pantofi decât cu o duzină de trandafiri.

Ce le face fericite pe femei? Sigur nu un ceai de tei, fericirea trebuie spusă, poate chiar ţipată din plămâni, iar femeile adoră să facă asta mai ales când câştigă lupta în pat cu 3 la 1. Da, la scorul orgasmelor mă refer.

Bunescu are mai multe denumiri (Bunsexu, Boon S Q sau mai stiu eu cum şi-o spune!) şi variate talente, de la DJ la poet sau animator iar, în copilărie a fost vecin cu Ana lui Manole.  Vorbeşte mult. Uneori, foarte mult. Mai multe despre el (culmea, pe tăcute!), aici!

Răspunsul este evident!

Bogdan Brylynski: Ce le face fericite pe femei? Păi primul răspuns este evident: nimic. Al doilea răspuns este la fel de evident: romantismul. Al treilea, cel puţin la fel de evident: un măr.

Ca un barbat in the middle 30`s ar trebui însă să ştiu mai multe de atât. Aş putea presupune că pe femei le face fericite suma de prostioare pe care eşti în stare să le faci de-a lungul unei relaţii. De exemplu, să atârni deasupra geamului de la holul facultăţii în timpul cursului ei de Drepturile Transporturilor. Dâra de sânge care îţi iese din mânecă înainte să apuci să îi dai trandafirul care a provocat hemoragia. Paharele de şampanie ascunse în buzunarul gecii cu care plănuiai o seară romantică dar pe care le-ai spart când ai căzut pe gheata. Un Ajun de Crăciun pe care îl petreci în Arad pentru că nu te-ai trezit în trenul care te aducea acasă dupa o seară romantică. Inelul de logodnă pe care l-ai scos din slipi în vârful muntelui pentru că nu purtai altceva şi acela ţi s-a părut MOMENTUL. Mângâieri în par şi replici romantice din filme care te fac să pari mai deştept decât eşti.

Elementar matematic, adunând toate cele de mai sus ar trebui sa dea un egal. Ce scrie dupa acel semn, încă nu ştiu sumariza. Dar ştiu că dă cu plus.


Brylu, că ăsta e numele lui de scenă, se ocupă să facă fericiţi sponsorii evenimentelor pe care le organizează şi/sau promovează. Când nu face asta, e acasă la el, ocupându-se de fericirea celor trei femei din viaţa lui: soţia şi cele două fiice. Mai multe despre el, aici.

Ia! Cine primeşte reţete pentru salată?! :)