Roblogfest e un fel de concurs de like-uri, la unele categorii, şi unul jurizat, la altele. Anul ăsta s-a câştigat şi cu 109 voturi (categoria Site-uri), ceea ce… well, e cam puţin, ca să nu zic foarte puţin. Apropo, juriu format numai din domni. Păi se poate aşa ceva?!
N-am priceput dupa care criteriu, la Bloguri politice, deşi locurile 1 şi 2 aveau acelaşi punctaj, un blog a fost pe primul loc şi un altul pe locul secund. Probabil a fost în ordine alfabetică – un criteriu extrem de bun când vine vorba de judecat bloguri, nu?! Bine, nu că asta ar fi dăunat hăhăielii de după, vezi #sutufacts şi update-ul de la Costin.
Cel mai popular blog e unul de care n-auzise nimeni, dacă e să mă iau după comentariile de pe Twitter, Facebook şi cele live. Probabil că geoge minus damian punct ro şi-a dorit mai mult victoria, ce să mai zici?! Bravo lui, până la urmă! Treaba asta e valabilă pentru cei mai mulţi dintre câştigătorii de la nejurizate. Abia la locurile doi şi trei sunt bloguri de care ştiu sau pe care chiar le citesc. Nu mă pricep, e clar!
Totuşi, parcă a fost ceva mai bine decât anul trecut.
Party. Super Şuie, ca de obicei, “din difuzoare până-n sânge”. Andrei “Spada” Roşca avea un tricoul roşu, Claudia Tocilă nu mai e blondă, Andrei Cismaru a fost premiat ca Andrei Crivăţ, spre deosebire de Andrei Dobra aka Maka Albanezul, care a fost premiat ca el însuşi. Gabriel Oană aka Gaben a împărţit nişte balonaşe înscripţionate cu pălincă, iar Bogdan Epure aka Nihasa a stricat unul pe sticla de bere! BitDefender a împărţit, de asemenea, balonaşe, doar că erau în nişte cutii mici.
Alex Ciucă aka Hoinaru ştia mult mai mulţi oameni decât mine, Julius Constantinescu era căzut din pat (cf propriei declaraţii), Adi Ciubotaru a participat prin neprezentare. Costin Cocioabă a luat premiul 1 (pentru Orlando Nicoară), Anca Bundaru era în vervă, Andreea Burlacu era în mini, iar Cristina Chipurici aka Pyuric era în adidaşi… Mă rog, de fapt, nu m-am uitat, dar aş pune pariu că aşa a fost! :)
După Party a fost (şi mai) mişto, că un grup exclusivist (!!!unununuDOI!!!) s-a reunit cu nişte hohote de râs, pe terasa “La 2 picături de ploaie”, pentru un guguloi de papanaş, salată de ceapă şi limonadă plus alte mizilicuri! Se zvoneşte că evenimentul ar fi fost transmis pe Antena DOI!!!, dar cum nimeni nu se uită la acest post, l-aţi ratat, cu siguranţă! După asta, un grup încă şi mai restrâns s-a retras unde-i era locul, adică… la Expirat! Dar asta nu (mai) are nici o legătură cu Blogfest :D
Câştigătorii, în caz că vreţi să vă edificaţi în legătură cu tonul meu uşor ironic. Şi gata, că am o uşoară durere de cap, iar vânzătoarea de covoare de la Târgu Mureş nu vindea aspirine. Păcat de toată tevatura.
PS Totuşi, cine erau toţi oamenii ăia de la party?!
Nu sunt genul care mută pe alt canal când intervine calupul de publicitate, exceptând reclamele la Catena şi Colon Help, care mă scot, inevitabil, din sărite!, ba chiar mă uit atent la unele dintre ele, să văd cum sunt făcute, să văd ce beneficii prezintă… în fine, deprinderi de comunicator!
Adăugând peste asta faptul că-s femeie, fireşte, reclamele la produse (mai ales noi) cosmetice mă interesează cu atât mai mult şi, în special, cele destinate îngrijirii şi colorării părului. Aşadar, măşti, şampoane, balsamuri şi vopsele? Trimiteţi informaţia către mine, vă rog!
… dar poate nu chiar pe toată?! Uite care e treaba! Culoarea părului meu roşcat provine dintr-un tub, că aia e, mă trag din neam de oameni şateni, ce să fac?! În consecinţă, ar trebui să folosesc produse pentru păr vopsit, nu? Să-i protejeze pigmentul şi alea alea! Boooon! Dar, dincolo de asta, părul meu are tendinţe de uscare la vârfuri, mai ales că, pe fuga fiind cam de fiecare dată, îl chinui neostenit cu uscătorul, aşa că trebuie să folosesc (şi) produse hidrantate şi/sau produse care sunt destinate refacerii structurii firului de păr!
Dacă mai punem la socoteală faptul că e ondulat de la mama tata lui (al meu, de fapt!) şi că de cele mai multe ori îmi place să-l port netezit, mai adăugăm în ecuaţie şi produse pentru păr ondulat/netezire, la care, musai, se adaugă cele pentru volum! Că neted, ok, dar cu volum ne place, place, place! Şi mai e şi-o gamă pentru străluciri “ca de diamant”, vorba reclamei, şi cred, adică sigur şi asta mi-ar plăcea foarte tare!
Fără deosebire, în toate reclamele la produse pentru îngrijirea părului, îndiferent de “problema” pe care se presupune că o adresează produsul, pletele protagonistelor se unduiesc seducător, strălucitor, perfect colorat, îngrijit şi hidratat fir cu fir, “pentru că merită”.
Pusă faţă în faţă cu toate aceste posibilităţi, practic nelimitate, îmi pare că dacă aş fi măcar puţin obsedată de starea propriei podoabe capilare, ar trebui să-mi petrec cea mai mare parte din timp spălându-mi părul, apoi îngrijindu-l frumos cu măşti şi alte soluţii care rămân în el după spălare (leave-in-uri), spumă şi fixativ, ca să reziste coafura! Păi nu?! Păi nu, că doar nu-s nebună!
Şi totuşi, eu cu ce ar trebui să mă spăl pe cap?! De protecţie a culorii, volum, pentru păr ondulat, nehidratat, pentru netezire, strălucire… Aoleu! Aoleeeeeeu!
Şi, că tot veni vorba, de ce naiba domnii nu observă când ne tundem, coafăm, schimbăm culoarea părului?! Eu sunt norocoasă la capitolul ăsta, poate şi pentru că schimbările mele sunt, de obicei, radicale, dar e o practică generală! Ea zâmbeşte dulce gen “iubi, nu observi nimic schimbat la mine?”, el pricepe zâmbetul însă mintea lui nu procesează: “Doamne, iar zâmbetul ăla! Oare ce şi-a făcut?”, după care îndrpzneşte, timid: ăăăă, ţi-ai făcut ceva la păr?!
Şi după care ea stă îmbufnată tot restul serii fiindcă, vezi bine, el nu observase şuviţele cu un sfert de ton mai închise decât erau ieri! Nu-ţi pasă deloc de mine!
E 3 jumate noaptea. În loc să dorm, ca oamenii normali, cobor cu bagajul să fac check out la hotel. Taxiul vine în câteva secunde şi ajunge mult prea repede la gară. Mai am jumătate de oră până pleacă trenul, ce naiba faaaac?!
Cum intri în gară te doboară mirosul de om nespălat. Una dintre surse e chiar la intrare, claie peste grămadă, adunată peste nişte boarfe. Cealaltă e chiar în centru, prăvălită la baza unei coloane.
Identific urgent singura casă la care se vede lumină,dar trebuie să aştept cuminte până vine tanti. Cer biletul şi întreb dacă există prize în vagoane. Tanti zice că da şi mă bucur, fiindcă e puţin probabil să dorm, carte n-am, aşa că măcar laptopul să-mi fie tovarăş de drum. Iau la clasa 1, că cică acolo-s prize. Apropo, un bilet dus Sibiu-Ploieşti Vest costă 97 de lei, pentru 256 de kilometri, iar până la destinaţie trenul o să facă nu mai puţin de cinci ore şi trei minute!
Aş mai sta în gară până pleacă trenul, dar mirosul e de nesuportat, aşa că ies.
Peron pustiu, caut (măcar) o lampă!
Trenul e tras la linia trei, „dar e mai încolo, ăsta care se vede în dreptul gării pleacă la şase???. Inevitabil, trebuie s-o iau prin pasaj. Urăsc pasajele din gări: sunt întunecoase şi miros urât, dar n-am ce face. Cobor, urc. Pe peron e o beznă strivită doar, când şi când, de lanternele ceferiştilor care verifică nush ce la tren. Merg încet spre vagonul meu, vagonul doi, cine mă grăbeşte?!
În dreptul uşii, o fiinţă extraordinară, bărbat, după aparenţe, se uită la mine de sus, la propriu!, cum mă străduiesc să urc fără să-mi scape niciuna din genţi ori rucsacul cu laptop. Şi mai am şi punga de plastic cu apă şi alune. Desigur, nu face nici un gest să mă ajute. E mândru ceferist, ce mama naibii! Probabil că a făcut şi grevă că CFR-ul nu plăteşte sporuri de noapte. Ia mai dă-i dracu’ de pasageri, de ce le-am face fraierilor viaţa mai uşoară?!
Da, pisi, nu te strădui, să nu faci hernie sau ceva! Stai acolo şi uită-te la mine, să nu te mişti un pas! Aşa, stai în uşă! Mă urc, îi arunc cea mai cruntă privire de care sunt capabilă la ora asta, mă strecor (cu greu) pe lângă el şi trec.
Pentru priză, apăsaţi tasta 2 şi rămâneţi aşa!
Uite compartimentul, ieeeeee! Mă uit după priză. Ioc priză! De bucurie îi urez de sănătate lui tanti de la casă. Măcar dacă nu întrebam, dar am întrebat! Şi i-am lăsat şi bacşiş!
Măcar sunt şi lămpi individuale. Sunt, dar nu funcţionează, nici măcar una dintre cele şase. Resemnată, mă duc să fumez o ţigară, ultima înainte de drum, similară cu cea a condamnaţilor la… călătoria cu CFR.
Mă uit cine se mai urcă în tren, sunt doar două persoane. De fapt, numai una, o femeie, că cealaltă persoană sunt eu! Şi, mă rog, personalul navigant, sau cum le-o zice ăstora în cartea de muncă!
Mă instalez destul de comod pe unul dintre cele şase locuri, scot laptopul şi încep să scriu. O smucitură îmi indică faptul că trenul s-a pus în mişcare. Ta tam! Ta tam! Peste câteva minute, hop şi naşul! Are ochelarii pe nas, ca un pedagog de şcoală nouă. Îi dau biletul în timp ce-l întreb de prize. Sunt, dar în primul vagon. – Şi pot să mă mut? – Puteţi.
Normal că pot! Primul vagon e de clasa a doua, şi aş putea să pun pariu că tanti de la casă ştia unde-s prizele!
Serviciile premium ale CFR-ului
Trenul e deprimant de gol. În afară de femeia de mai devreme am mai văzut încă trei parageri, fiecare cu compartimentul său! Şi eu am compartimentul meu. Presupun că pe la Făgăraş sau Braşov s-or mai urca. Şi poate la Ploieşti, dar eu cobor acolo azi, că nu mă duc direct acasă. Adică altfel ce sens are avea să aibă trenul atâtea vagoane, vreo 6-7, să tot fie!
Da, sunt prize în compartimentul ăsta, dar în loc de şase locuri, sunt opt, mai înguste şi mai incomode. Măcar nu e frig, deşi ar putea să fie mai cald. Apăs pe butonul „mai cald??? iar indicatorul pare să arate că a priceput comanda.Acum, când mă uit la el, s-a resetat, ca şi cum n-aş fi apăsat în veci pe butonul ăla! Damn! Trece naşul, dă din cap. E ok? E ok.
De fapt, acum, că îmi amintesc în ce an suntem şi pe ce continent, nu prea e ok. Nu e deloc ok!
Încerc să adorm. Până la Ploieşti mai am ceva mai mult de patru ore şi, dacă reuşesc să mă odihnesc oricât de puţin în noaptea asta, sunt preţioase! Mai am o singură dilemă: oare să sting lumina sau nu?!
(…)
Am stins-o. Coafura a rezistat, iar trenul a ajuns în gara Ploieşti cu două minute mai devreme. Servicii premium, să nu ne mai plângem! :)
Traveler’s Digest a făcut un top al oraşelor cu cei mai mişto bărbaţi din toată lumea, top realizat pe baza răspunsurilor de la cititoare, şi care arată cam aşa:
10. Tel Aviv (Israel) – Ok, poate sunt culţi, poate sunt bronzaţi datorită apropierii de Mediterană, dar… serios?! În top 10?!
9. Milano (Italia) – hm, cu asta poate aş putea să fiu de acord, dacă nu mi-ar displăcea autosiguranţa afişată: “bella, e imposibil să-mi rezişti!” :))
8. Berlin (Germania) – uhm… No comment! :))
7. Madrid (Spania) – recunosc că am fost mai interesată de FNAC-ul lor, fiindcă era prima dată când intram într-unul, dar au fost vreo câteva dăţi în care era să-mi sucesc gâtul pe stradă!
6. Sidney (Australia) – Hugh Jackman. Need to say more?! Trebuie doar să te decizi dacă-l vrei în varianta Lipton sau Heineken! :))
5. Buenos Aires (Argentina) – aştia nu-s mai dansatori, aşa, de felul lor?! Jose Armando şi cum i-o mai chema, dacă te uiţi prin telenovelele lor, nu vezi decât bărbaţi bine. Se califică!
4. Lisabona (Portuglia) – nu pot să spun că mi-am sucit gâtul pe străzile lor, dar poate n-am avut eu prea multă vreme să observ. Până la urmă, eram acolo pentru nişte berlinezi aka Rammstein, şi cu lăul necesal în preajmă (tre’ să zic asta, ca să se simtă şi el bine!)
3. Amsterdam (Olanda) – mă, da! Erau! Mulţi! Nu ştiu dacă e de la legislaţia lor permisivă cu anumite aspecte, şi de care am profitat mereu când am fost acolo, dar… da! Îmi amintesc de un barman după care băleau toate clientele dar pe care numai românca asta a avut curaj sa-l întrebe dacă stă… pentru o poză! Mulţimea în delir! :))
2. New York (SUA) – cred şi eu! Cu atâta populaţie e imposibil ca numărul e frumuşei să nu fie impresionant.
1. Stockholm (Suedia) – uite că până acolo n-am ajuns, dar mi se pare suprinzător întrucâtva, poate şi pentru că blonzii nu se află neapărat pe locul 1 în topul personal. Dar Cristina Bazavan, care a fost acolo, zice că rata de bărbaţi mişto pe stradă e cea mai mare, eu o cred.
Acum trebuie să caut o agenţie de voiaj dispusă să sponsorizeze o călătorie ca să vedem la faţa locului ce şi cum! Despre bărbaţii români, nici un cuvânt în lista celor de la Traveler’s Digest, da’ io zic că avem şi noi frumuşei autohtoni, zău că!
În topul similar referitor la doamne, bulgăroaicele din Varna se află pe locul 5, iar româncele nicăieri!
Mă iubeeeeşteeee feeeemeeeileeeee! Uite-aşa aş putea să cânt totă ziua, dacă, în loc de asta, n-aş cânta
Sunt un diavol,
Sunt un înger,
Unii spun ca sunt un sfânt
Sunt mândria “mamei” mele, mă iubeşte vrând-nevrând
Sunt în visele pisicilor de pe acest pamânt
Şi a ajuns să-mi placă viaţa asta fiindcă ştiu cine sunt!
Am primit flori azi, nişte narcise şi nişte violete, şi cum sunt un suflet sensibil le-am amuşinat cu speranţa (deşartă) că îmi iese şi mie de-o gustare la faza asta – no way, sunt amare! Poate să fac un ceai din ele, crude nu-mi plac!
Apoi am primit un (şnur de) mărţişor pe care era să-l mănânc… Acu’, serios şi pe bune, cum să-i dai unei pisici respectabile ciucurei şi să te aştepţi să stea cuminte cu ei la gât?! A durat ceva până m-am prins dar, trust me!, nici un mărţişor nu poate să-mi reziste! Dar altceva voiam să zic, nişte sfaturi pentru alţi motani, cum să facă şi să dreagă, vă învăţ eu mintenaş!
1. Dacă te cheamă, nu te duci! Las-o să te strige, să simtă cine-i şeful, să afle că are nevoie de tine! Excepţie: când te cheamă la masă! Atunci te duci, că altfel s-ar putea să rămâi flămând!
2. Te duci când nu te cheamă! E clar că se gândeşte la orice altceva, mai puţin la tine! Deci trebuie să-i reaminteşti cine e şeful!Împăunează-te un pic pe-acolo ca să pară că ai motiv!
3. Foarte important: du-te peste ea mai ales când are treabă, fiindcă e prea ocupată să te dea la o parte. În subconştient, însă, cu toţii ştim asta: apreciază întreruperea. Dacă poţi să te bagi între ea şi un anumit obiect numit laptop, cu atât mai bine!
4. Uneori nu e nevoie de cuvinte. Orice-ar face, te duci şi te faci pled la picioarele ei. Daca te ţine şi te pricepi, poţi să şi torci! Treaba asta are succes garantat!
5. Nu uita s-o faci să râdă, chiar dacă te pui tu în situaţii caraghioase. Mie îmi iese în mai multe feluri chiar. Fie faci o moacă haioasă, fie alergi o muscă, fie îi cari papucii prin casă. Dacă râde, n-are cum să nu te iubească!
Toate astea sunt probate, în timp, aşa că trebuie să mă credeţi pe cuvânt! Până la urmă, dintre noi toţi, cine s-a mutat la în casa ei din prima zi în care v-aţi întâlnit, şi cine are parte de cele mai bune cine deşi nu merge niciodată la piaţă?! Aham, EU!
În fine, darul meu pentru voi sunt chiar eu:
Să aveţi o primăvara superlativă!
Azi, că încă e “azi” înainte să fie mâine, când, calendaristic vorbind, apare articolul ăsta, a fost o zi atât faină cât şi foarte marţi!
În primul rând că după programul complet anapoda pe care l-am avut în ultima vreme mi s-a dat somnul peste cap, aşa că adorm când are chef Moş Ene şi, deşi pot să-mi setez de capul meu ora la care mă trezesc, azi, cu vreo oră jumate înainte de alarmă, a sunat… telefonul! Era un curier care arunca, cum ar veni, buzduganul: ăăăă, am un pachet pentru dumneavoastră… ‘zeii ei de treabă, ăstia n-au altă treabă decât să mă trezească pe mine la ore d’astea?! Da, vă rog, sunt acasă, puteţi veni.
În pachet era o sticlă cu dichis şi un bileţel de la bloggerii din #cluj, awwww moment, clar, că mi-i dor de gaşca de-acolo! Sticlă cu dichis, cum spun, pe a cărei etichetă scria Elixirul Dragostei şi Muzeul Farmaciei. Uite la nebuni, că nu se lasă, şi chiar vor să salveze locul, bravo, mă, Clujule, să-mi trimiteţi şi-un banner să-l pun ici colea, în dreapta paginii! (vorbesc serios!)
Deci, deşi tehnic m-am trezit cu draci, imediat am avut motive de zâmbet, mai ales că după pacheţel a urmat cafeaua! După asta, în fine, că n-are sens s-o lungim, mi-a picat netul şi n-am putut edita un text care era.. pe mail!, am plecat spre întâlnirea cu Holografii şi bloggerii şi a trebuit să mă întorc şi drum, că uitasem calendarele cu Super Fete. Apoi în mod inexplicabil bateria s-a descărcat de parcă Nopt (aşa îl cheamă pe telefonul meu, un N8) se transformase, în standby, într-un vampir energetic, iar încărcătorul era acasă (normal!). Dar la Holografi a fost foarte mişto (povestesc mâine) şi am găsit şi încărcător. Totuşi, la plecare, n-am găsit taxi spre acasă, altă belea, în fine… una caldă, una rece a fost toată ziua, până în cele mai mici detalii, de parcă eram la camera ascunsă!
Într-un final dramatic, când, după o cină asezonată cu poveşti augustineşti, chicoteli şi veveriţe (nu, n-am mâncat veveriţe!!!), am ajuns acasă, “Elixirul Dragostei” era cuminte pe măsuţă, un vin roşu numai bun, parfumat şi aromat, care s-a scurs prietenos în pahar, iar eu m-am apucat să ascult muzică de dansat în Vamă.
De fapt, nu era ăsta. Am avut chef şi am şi ascultat altceva, dar, din păcate, dacă postez aici ştiu că se interpretează într-o manieră care n-are neapărat legătură cu realitatea. Deci, e Little Toy Gun. Care nu e rău deloc. Daaaaaaar! Când nu vă uitaţi voi, e alt cântec! ;)
Presa nu moare. Se sinucide!
Cred că recit poezia asta de prin 2008, de când criza rânjeşte hâd prin paginile făr’ de reclamă ale publicaţiilor autohtone pe care, ca să le umple, editorii au aşezat te miri ce, de la advertoriale fără perdea şi fără marcaj până la cele mai cretine, neimportante şi neinteresante ştiri, împănate cu greşeli de redactare, puzderie de virgule şi lipsă de cratime. Că, na, doar nu era să dai afară managementul bine plătit, nu! Dai afară corectorii! Logic, dăăăă!
Şi toţi se plâng. Nu sunt bani de investiţii în oameni, asta e, vremurile “este” grele, ne descurcăm cum putem. Iar dacă acest “cum putem” se întâmplă să fie o casetă cu popoul unui fost premier, asta e, SPP-ul e de vină, noi facem jurnalism, stimaţi telespectatori! Şi-i mai învăţăm şi pe alţii că aşa se face jurnalismul! Cool!
Deja s-a fâsâit subiectul, şi, oricum, nu despre asta voiam să scriu şi despre goana după senzaţional în genere. Probabil de la goana asta obosesc jurnaliştii, altfel, pe bune, aş zice că unii ar trebui să aibă mintea extrem, da’ extrem de odihnită! Ca de pilă domnul sau doamna care a scris titlul ăsta:
Am mai scris, printre rânduri, că romantismul leşios nu mă seduce. Inimioarele de plus şi prietenii lor, urşii de pluş, nu fac casă bună cu mine, şi nici alte obiceiuri romantice din aceeaşi categorie. Mă fac să râd. Dar acum nişte ani am primit un cadou despre care cronicarii spun că are şanse să rămână printre cele mai romantice… sau, mă rog, poate nu. Iată povestea!
“Măria Sa” e un prieten de-al meu. Îi zic aşa fiindcă are nume de domnitor şi de sfânt, cu toate că partea cu haloul n-are nici o legătură cu el! Ne ştim de nişte ani buni, ne vedem rar că fiecare e cu treaba lui, dar împărtăşim acelaşi stil de umor şi cinism, aşa că dăţile în care ne vedem sunt, fără deosebire, agreabile.
Într-o zi Măria Sa mi-a adus ceea ce a pretins – la acea vreme, acum nişte ani, şi încă e convins de asta – că ar trebui să fie, de departe, cel mai deosebit de romantic dar pe care l-am primit eu vreodată. Şi, admit, în stilul nostru ironic, cinic, poate chiar e.
Când are vreme de nişte poveşti, Măria sa, altfel om ocupat, mă sună şi mă întreabă dacă ar putea trece pe la mine şi-şi comandă suav “un ness din ăla cum ştii tu”. Mă bucur, fiindcă mereu ştie bancuri noi şi ştie cum să le spună! Eram acasă, aşa că, în scurt timp, sună la interfon şi apoi la uşă. În braţe are ditai pachetul, cu fundă pe el, cu tot tacâmul. E mare, dar destul de plat. Hm..
În fine, dă buzna în casă, sperie motanul, se aşează pe canapea: “unde-i nessul meu?”. Îi fac semn din cap să-i arăt că e pe măsuţă, lângă canapea. Am şi eu o cană, şi sorb amuzată din ea, în timp ce mă cocoţ pe scaunul de la birou, turceşte, şi aştept.
El ia loc, pune pachetul lângă el, îmi zice că-i pentru mine, ceva foarte mişto şi deosebit de romantic şi se apucă să-mi povestească ce-a mai făcut, ce-a mai auzit, comentăm actualitatea şi ştirile, râdem unul de altul şi fiecare de sine, că noi apreciem autoironia.
Eram curioasă ca o pisică să ştiu ce e în pachet, dar n-am zic nimic. Îl las să se amuze, ştie că-s curioasă, că mi-e greu să nu întreb, dar prelungeşte distracţia. Abia după vreun sfert de oră zice
– Na, desfă-l!
Aşa şi fac, precum copiii, tai funda, rup hârtia, rup cartonul cu cutterul şi scot… o mândreţe de capac de toaletă! Cu piuneze colorate, adevărate!, înfipte în el! Piunezele sunt (bine!) acoperite cu plastic transparent, iar toată construcţia are un aer înspăimântător de haios!
Mă apucă un râs de nu mai pot: ce cadou de căcat!, zic, şi râd, şi iar râd, până îmi dau lacrimile!
De pe canapea, Măria sa râde şi el, ştie că romantismul şi toaleta fac casă bună la mine şi că mă distrează cadoul!
Asta nu’l opreşte, pe el, să fie, în general, un tip galant, sau pe mine să accept ori să fac lucruri care ar putea fi considerate, în lipsă de alt termen mai potrivit, romantice. Dar astea sunt alte poveşti, potrivite pentru o altă zi. Oricare altă zi! :)
Probabil ştiţi deja care sunt premianţii BAFTA din acest an, că favorita mea (şi ) la Oscar, Octavia Spencer, a câştigat premiul pentru rol secundar în The Help, iar Meryl Streep a fost desemnată Cea mai bună actriţă pentru rolul din The Iron Lady, premiu prezentat şi înmânat de Colin Firth.
Îmi place Colin Firth, cred că e unul dintre preferaţii mei din lumea artisticăriei internaţionale: arată bine, super talent, super accent, başca ironia mereu la purtător: “Colin is the sort of name you give your goldfish for a joke???. Aseară, însă, a avut, chiar pe scenă, rolul prinţului din Censuşăreasa, pentru că eroina principală, Meryl Streep, şi-a pierdut pantoful în timp ce urca să-şi primească trofeul.
Fără să stea prea mult pe gânduri, premiatul actor, a purces întru salvarea “prinţesei”, recuperând pantoful (Jimmy Choo, apropo!) şi apoi asezându-se în genunchi în faţa actriţei pentru a o ajuta să se încalţe – delicios! Chiar dacă momentul a fost salvat, Mery Streep a declarat ulterior că, din pricina pantofului, a uitat să-i mulţumească celui care s-a ocupat de machiajul şi părul ei de-a lungul multor ani, Roy Helland şi că Livia Firth ar face bine să nu se găsească la capătul unor trepte atunci când ea trebuie să le urce! :)