Ca de obicei, Crăciunul reuşeşte să mă ia prin surprindere, deşi nu e ca şi cum n-aş cunoaşte data precisă când vine. În fiecare an!!! Oare cum reuşeşte Mrs. Claus să le facă pe toate?!

Am reuşit să-mi iau brad (tăiat, că cei din ghivece erau deja un pic cam scuturaţi), am reuşit să fac TOATE cumpărăturile – şi chiar dacă am uitat să iau ceva, nu mai ies nici bătută! -, am luat daruri pentru toată lumea, chiar şi pentru mine, iar Domnul Sony are şi el cadoul lui.

Dar! Casa e vraişte, friptura e aşa cum am luat-o de la măcelărie, vinul e nefiert, fructele pentru garnitură nu sunt nici ele hăcuite, pâinea de află la stadiul de făină în pungă + drojdie în pachet + apă în sticlă şi seminţe de susan în cutie, bradul e cât se poate de naturel şi am doar o vagă idee unde am ascuns beteala.

Dar e bine. E bine, nu? Petrecerea de Crăciun cu prietenii începe abia diseară, hâââât, departe, peste vreo şase ore! Şi poate, POATE, zic!, reuşesc să le fac pe toate până atunci! Cu colinde înainte! Ceea ce vă doresc şi vouă!

Pregătiri fericite!

Prin vremea liceului mergeam destul de des pe munte. La finele unei excursii de genul ăsta, în trenul personal ce ne ducea de la Zărneşti spre Braşov, o ţigancă îşi plimba fustele încercând să atragă muşterii. Mai mult în glumă, am acceptat să-mi ghicească. Chestii generale, baieţi, note, alea alea, cred că aş putea inventa şi eu o prezicere d-asta, oricând, oricui!

Peste nişte ani, am fost în casa uneia dintre ţigăncile cu pretenţii paranormale de prin Mogoşoaia. Nu, nu ca să mi se ghicească, ci pentru un casting la nush ce reclamă. Îmi amintesc că mi-a plăcut încăperea mare, deschisă şi luminoasă şi m-am amuzat că proprietarii stăteau în nişte încăperi din chirpici, în spatele vilei.

Am asistat şi la o demonstraţie de măiestrie şi, admit, am fost… vrăjită, dar nu de acurateţea prezicerilor, în nici un caz, ci de gesturi, de intonaţie, de cuvintele alese, în fine, de tot spectacolul. Femeile astea s-au desăvârşit nu în a ghici, face şi desface ci în a convinge că pot face asta. Sunt atente la orice detaliu spui despre tine şi îl strecoară abil în “ghicire”, ghidându-se, pas cu pas, de gesturile tale de aprobare sau negare a aberaţiilor pe care le debitează.

Mai nou, poliţia face razii la locuinţele pretinselor făcătoare de magie şi le saltă pentru înşelăciune. După ce ieri piradele au vizitat parlamentul, azi a fost rândul lor să fie “gazde”, pentru o scurtă perioadă, cam cât au deschis uşa, înainte să fie ridicate şi duse la secţie pentru a fi anchetate pentru înşelăciune.

Se vehiculează sume imense plătite de unii şi alţii ca să le meargă bine, să li se facă, să nu li se desfacă! Pe bune?! Cât de tampit să fii să crezi că trei pinteni de cocoş virgin, cu două fire din vârf de pană de emu, un ou expirat in martie 2003 şi trei picături de cerneală pelican + un descântec îl vor aduce înapoi pe Gigel, cerşind iertarea şi amorul tău. Cât?!

Şi de parcă nu era suficient, onor presa autohtonă le crediteză la greu numindu-le “vrăjitoare”. Vrăjitoare în sus, vrăjitoare în jos! Chestia asta e pur şi simplu PR şi publicitate deşănţată! Iar cum ţara e plină de proşti, toată campania asta anti “vrăjitoare” nu face decât să atragă atenţia asupra lor şi asupra aşa-ziselor talente. Deci, vă rog, eu: nu mai spuneţi vrăjitoare decât în cazurile în care vreuna chiar a demonstrat ceva în sensul ăsta, lucru de care mă îndoiesc teribil! Nu sunt vrăjitoare, sunt nişte impostoare şi atât!

Restul e PR, gura lumii şi jurnalism ieftin în goana după audienţe.

Sunt eu, domnul Sony, şi am fost pus la muncă, cică să fac o recenzie de film parce que doamna PR a umblat creanga prin urbe aseară, la nu ştiu ce aniversare, aşa că eu am avut de văzut filmul Puss in Boots. E vorba de acelaşi motan ca-n Shrek, doar că povestea se petrece înainte de întâlnirea cu căpcăunul.

Motanul ăsta are cizme, e erou şi prieten cu un ou. Nu, serios, nu glumesc, chiar e prieten cu un ou, un fel de Hopa Mitică Pică-n Fund şi se Ridică, doar că îl cheamă Humpty Dumpty. Şi mai e şi o pisică, fireşte, una… mmm… meseriaşă: Kitty Softpaws. Vocile celor două pisici sunt asigurate de Antonio Banderas şi Selma “ah!” Hayek, doi actori care au mai jucat împreună în câteva filme în care îi făceau praf pe toţi!

Puss şi Oul se cunosc din fragedă pruncie şi sunt cei mai buni prieteni. Oul visează boabe verzi fermecate pe pereţi, alea care au legătură cu Jack şi cu vrejul de fasole, şi îl îndeamnă pe Puss la rele. Dar Puss e bun, ca orice pisică, şi nu vrea să facă rele, până când nu are încotro. Şi uite-aşa, din erou ajunge afiş deasupra căruia scrie WANTED şi nici nu mai vorbeşte cu Oul – ceea ce mi se pare firesc, oricum. Ou vorbitor?! Şi unde mai pui că pare mai indestructibil decât însăşi lanterna Varta!

În fine, nu vreau să vă povestesc filmul, fiindcă am înţeles că nu se face să strici plăcerea oamenilor de a-l urmări. Totuşi, vreau să vă spun că mie mi-a plăcut, mai ales că dacă-l vezi pe un ecran mare mare mare, de trei ori mare, adică în 3D, la IMAX, toată experienţa este încă şi mai mişto, că se văd în detaliu firele din blana lui Puss şi pernuţele lui Kitty. În fapt, cred că e un film aşa de atrăgător încât până şi câinilor le-ar plăcea, fiindcă, ştiţi voi, nimeni nu poate rezista privirii ăleia pe care doar Puss in Boots poate s-o facă. Apropo, vedeţi aici nişte imagini de la casting:

Ca detaliu de culise, vreau doar să mai adaug că aseară am încercat să dansez tango dar nu prea mi-a ieşit. Bine, glumesc, nu asta vreau să vă spun ci despre ideile trăznite care le-au venit celor de la Dreamworks pentru promovarea filmului. În primul rând, au făcut o vizionare cu pisici. Pisici adevărate, ca mine, nu animaţii. Dovada:

 Şi, în fine, cea mai mişto idee, să-l facă pe Puss erou într-o faimoasă reclamă la Old Spice. Priceless!

Look at him. Now look back at me. Now at him. Now back to me. Nu-i aşa că’s mai drăguţ decât el?!

Guest post by Domnul Sony

Zilele trecute, în timp ce doamna PR se delecta cu raţă pe varză şi poveşti augustiniene, stăteam ca fraierul singur acasă, fără raţă şi fără varză, şi navigam pe net ca să mai treacă timpul. Şi cum eram eu aşa, blazat, dau peste o ştire care m-a scos urgent din starea mea de dulce plictis!

Larry the Cat este, d’oh!, o pisică. Adică un motan, aşa, ca mine, doar că el locuieşte într-o casă din Londra, pe Downing Street la numărul 10 – în caz că nu vă sună clopoţelul, tot acolo, cu Larry, locuieşte şi premierul britanic, Domnul Cameron.

Larry ăsta are patru ani, nu este, n’are cum să fie atât de drăguţ ca mine (dar cine poate?!) şi a fost angajat la reşedinţa premierului pentru a patrula pe-acolo şi a prinde nişte chestii mici despre care tot ce ştiu e că se cheamă şoricei şi se mişcă repede, sunt mici şi, din motive inexplicabile, par să-i deranjeze pe oameni.

Până aici nimic în neregulă, dar zilele trecute, la vreo patru luni şi ceva după ce Larry a venit în Downing Street 10, o asemenea creatură mică a fost zărită printre picioarele invitaţilor la un dineu oficial, timp în care Larry era plecat pe acoperişuri după o vecină de care e înamorat până peste coadă! Cam aşa:

Aşa că inglişii, că-s mai cu capul, au cerut, nici mai mult nici mai puţin, decât concedierea lui Larry pe motive  evidente de incompetenţă! Mă rog, se pare că premierul i-a luat apărarea, aşa că, deocamdata, pisica e safe. Dar, frate, nu pot să nu mă gândesc la treburi concrete: oare a semnat un contract? Oare e membru într-un sindiCAT? Care e job description-ul lui?!

Treaba asta m-a pus serios pe gânduri fiindcă nici eu nu am semnat nici un contract, şi eu sunt cules de pe stradă (la frageda vârstă de şase săptămâni) şi nu am nici un job description. Adică, sigur, ea îmi mai spune ce SĂ NU FAC, dar niciodată n-am fost atent la asta – trebuia?!

Serios acum, dacă pisica premierului Marii Britanii a fost pusă într-o asemenea situaţie, eu, un biet motan blond din România ce şanse am să nu fiu concediat dacă i se pune doamnei PR pata pe mine? Am opt ani deja, unde mi-aş mai putea găsi un locuşor tihnit la vârsta asta dacă mă dă afară?

Concret, îmi trebuie un job description, să fie clar ce am de făcut ca să nu fiu concediat! Vă mulţumesc! Acum mă grăbesc să sparg un pahar sau o cană, ca să aibă mai puţine chestii de spălat în chiuvetă. Poate şi o farfurie, să vadă că sunt harnic! Sunt pe drumul cel bun, nu?!

Ieri seară am dat-o în filosofeli cu un domn şi, printre altele, am ajuns la un subiect “drag” mine, formula exclusivist fatalistă “pentru totdeauna”. Domnul zicea că e bine măcar să crezi că se poate, eu nu şi nu, fiindcă am fugit de această sintagmă de când mă ştiu. Mă rog, poate nu chiar de când mă ştiu. Când eram mică şi visam cai verzi pe pereţi, aveam o mulţime de scheme în cap, lucruri care urmau să fie bifate şi apoi păstrate întocmai şi asemenea… da, aţi ghicit, “pentru totdeauna”.

În timp, însă, formula asta a început să mă sâcâie, odată cu maturizarea. Ştiu că parte din acest proces, al maturizării, e să ne luăm angajamente durabile şi chiar îmi asum unele principii ce nu s-au schimbat de mulţi ani şi, probabil, nici nu se vor schimba. Dar în fiecare zi înveţi ceva nou, în fiecare zi, experienţele pe care le trăim, oamenii cu care interacţionăm îşi pun amprenta asupra noastră şi, da, ne (re)modelează. Nu brusc ci puţin câte puţin, şi e bine că e aşa, se numeşte evoluţie.

Aşa stând lucrurile, cum aş putea spune, asumat, convins, “pentru totdeauna”? Voi puteţi? Există ceva despre care puteţi spune, o mie la sută siguri, că nu se va schimba, nicicum, nicicând, pentru nici un motiv, în nici o împrejurare, că e “pentru totdeauna”?!

Să privim împreună, vă rog, următorul material didactic:

Acesta a fost un caz fericit.

Nu, n-am fost la Gală, nu mă mai duc la acest eveniment de prin 2006, cred, când a fost relativ plictisitor. Se poate ca de atunci să se fi schimbat lucurile, SPER că s-au schimbat, dar mai aştept să mă conving.Între timp, observ că lumea nu e aşa cum am visat, vorba cântecului, fiindcă, stimaţi cititori, în anul de graţie două mii unsprezece, la un eveniment la care participă, vorba aia, crema comunicării de pe plaiurile noastre, nu avem un hastag pe twitter. Ceea ce e de-a dreptul demn de subiect de film la Comedy Cluj!

Fiindcă eu am întrebat dacă e, fetele de la The Practice au făcut unul şi au făcut şi live twitting de pe el. Dar atât! The Practice! Deci, întreb şi eu, cum e posibil, la cel mai eveniment cu comunicatori de la noi*, nu doar că #-ul nu devine nr. 1, dar nici măcar nu există! :))

Înţeleg că FIC e aşa, mai conservator, dar mie mi se pare asta o tristă ironie. Foarte tristă şi foarte ironică.

Altfel, notabil că Redescoperă România a câştigat categoria la care a participat – desigur, cum s-ar fi putut altfel?! De notat şi că echipa de la Rogalsky a felicitat echipa #dinromania, desi campania poartă semnătura iLeo, la fel cum am observat şi că Gabi Lungu a felicitat, sportiv, GMP PR pentru a fi fost desemnată ca Agenţia Anului în cadrul ceremoniei. Ceea ce, fireşte, am să fac şi eu: bravo Ioana&Co, felicitări, de altfel, tuturor celer care au câştigat!

La anul, de bucurie, poate avem şi hastag oficial, că o să fie 2012! :)

* sau poate că nu e cel mai cel, fiindcă nu văd decât câteva din agenţiile de top nominalizate (sau înscrise?!)

În primul rând, dacă trebuie să pleci… miercuri, de exemplu, în ciuda faptului că nu era aşa în plan, zilele de luni şi marţi vor fi super aglomerate. Întâlniri neprogramate, mailuri pe care, teoretic, n-ai fi avut de ce să le trimiţi, articole si alte asemenea chestii.

Şi când, într-un final dramatic, ajungi acasă, în seara de dinainte de a pleca, îţi dai seama că mâncarea pisicii e pe terminate şi e musai să te duci să cumperi (la magazinul de departe, fiindca cel de langa casă s-a închis) şi că, mda, ei bine, cheile de rezervă sunt… unavailable şi trebuie să dai alte telefoane ca să refaci aranjamentele. Şi parcă începe să te doară şi dintele netrebnic pe care, na, poftim!, n-ai avut vreme să-l programezi la extracţie!

E bine, îţi spui, totuşi, mâine plec la Cluj, departe de toate astea, e un festival de comedie, ce-o să mă mai râd, ha ha ha şi lol lol lol! 

Şi fix când te pregăteai să-şi aduni minţile şi o eventuală listă cu ce să iei la tine, ţi se ia! Curentul! Şi ţie îţi trebuie mai mult decât lumânări ca să poţi găsi toate cele prin casă. Aşa că aştepţi, ce altceva ai putea face?! În timp ce vorbşti mult la telefon, desigur.

Revine curentul, dar îţi e prea somn deja, aşa că te învârţi prin casă fără prea mult folos, încercând să faci ceva ordine şi curăţenie, fiindcă îşi displace să găseşti casa altfel atunci când te întorci dintr-o călătorie.

Dimineaţa, telefonul ar trebui să te trezească la 6, că aşa l-ai programat. Din motive neştiute, însă, el nu sună. Deloc. Te trezeşti buimacă la 7 jumate, alergi prin casă, aduni una-alta, în fine, trolerul e închis, geanta e închisă şi ea, GO! Habar nu ai ce ai luat la tine!

Desigur, drumul până la aeroport e mai aglomerat ca niciodată, ba chiar te şi opreşti în fundul unui troleu care nu mai are chef să pornească. Şi stai. Şi afuriseşti în gând tot universul care parcă s-a pus împotriva plecării tale trimiţând pene de curent şi misterioare silenţiozităţi electronice, dimpreună cu şoferi cărora le ia 10 secunde să plece naibii de pe loc, la semafor!

OK, e clar că nu ajungi cu 45 de minute înainte de decolare. Să nu intrăm în panică, îţi spui, deşi exact asta te pregăteşti să faci. Şi calcule: Oare cât costă biletul la avionul de peste o oră? Ajungi la aeroport, dai buzna, check-in-ul tău e pe dreapta dar tu o iei, desigur, la stânga, ajungi la ghişeu, aaa…. Cluj! Mai pot?

Omul de la Tarom e calm, infinit mai calm decât tine, îţi dă tichetul de îmbarcare şi, cumva, miraulos, constaţi că mai ai cam 12 minute până începe îmbarcarea. Adică preţ de-o cafea de la automat. Desigur, cafeaua pe care o primeşti dă pe dinafară, te frigi şi la degete şi la limbă!

Dar de-acum ştii că practic nu mai are ce să se întâmple. Savurezi restul de cafea şi te îndrepţi tacticoasă către îmbarcare. Controlul de secturitate merge ca uns, e prima daă când reuşeşti să nu bipăi la trecerea prin poarta aia, surpriza e atât de mare încât te aştepţi să te controleze, totuşi, dar nu! Ţi se zâmbeşte şi ţi se urează călătorie plăcută.

Şi peste o oră… Am aterizat! Am ajuns la Cluj! În ciuda universului care a complotat la greu împotrivă! Na, Coelho, sic! Şi na! şi Murphy cu legile lui tâmpite care-mi guvernează mie viaţa!

* De-acum, Comedy Cluj scrie pe mine! La propriu, am badge! :D Şi taman ce beau o cafea cu Tiţa în timp ce ne facem programul de vizionări pentru azi. Încerc sa ajung la Chiriţa, de la 13.30, dar sigur-sigur văd scurt metrajele din competiţie de la 15, şi la Visul lui Adalbert, diseară.

Cluju’, ne vedem la filme?

Ca dovadă, petrecerea de aseară prilejuită de lansarea numărului doi al publicaţiei Daily Cotcodac, cocoşul (că nu pot să-i zic găină!) din grădina 2.0. autohtonă. Care cântă de tot râsul, dar asta e şi ideea. Vorba unui domn care a urcat aseară pe scena din Control: blog de umor fără glume. Sau aşa ceva. Tiraj de 10.000 de exemplare, şi se dă gratuit, iar dacă nu vă permiteţi, citiţi ce e de cititi pe Daily Cotcodac.

Vorbitori pe scenă (şi în public), râsete ba din diafragmă, ba doar din muşchii feţei, de prezentat a prezentat (moka, cică) Andi Tuţescu, pe scenă s-au perindat care cum în ordine aleatorie: “Lucian Mândruţă care nu mai este la televizor, doamnelor şi domnilor!”, un pic de Simona Catrina, nişte Eftimie, Radu Pirca, Vlad Petreanu care a avut un moment aproape liric (ha!) şi, desigur, Juliuuuuuuus Cooonstaaantiiineeeescuuuuu, care, pe final de seară (a mea, că am plecat mai devreme), a primit următoarea felicitare:

Julius, frate, eşti genial şi vreau să-ţi spun (pauză) că eşti (pauză), că eşti… eşti (altă pauză şi, într-un final) răzbunarea tuturor… tuturor… tocilarilor!!!

Hă?, face Julius către fan.

Da, uite câte femei frumoase în jurul tău!

True, true, iată şi dovada, graţie lui Ionuţ Tecuceanu:

A interpretat muzicalo-artistic formaţia Partizan care este şi rimează cu Artan, s-a făcut şi o tombolă cu un HD mobil pe care era să-l câştige o fată cu adresă de mail la yahoo (s-a strigat Bobby Voicu), dar l-a câştigat o alta, cu adresă de gmail (s-a strigat Bogdana), iar colegul Auraş a câştigat un nou (re)nume, respectiv Imprimaş, odată cu imprimanta cu care a plecat acasă. Nu, n-a furat-o, i-au dat-o la tombolă cu proces verbal şi s-a urcat pe scenă şi tot tacâmul.

De asemenea, l-am surprins pe Piticu făcând o chestie destul de compromiţătoare pentru un onliner: dom’le, citea! Citea o publicaţie pe print! Cum ziceam şi-n titlu… dere iz hăup. Pentru Piticu, pentru presa scrisă, pentru toată lumea, în general. Acesta este un articol pozitiv.

Deci umor – am scris. Oameni – am scris (au fost şi bloggeri, să ştiţi :D), vedete – checked!, ce mai era? A, da! Partener al evenimentului a fost Xerox iar de organizare s-a ocupat Premium PR, deci Tecuceanu, săracu’, era la serviciu (îmi dai mail dacă am uitat să scriu ceva)!

Mişto a fost! Să mai faceţi, zic!

* Chinezu, Pandutzu, Claudia Tocilă, Andreea Burlacu, Carmen Rusu, Ligia, Anca Bundaru, Papen, CezarV. Victor şi Piticu au fost paparazzo oficiali :D

Am scris ieri, în câtea vorbe, ce şi cum despre cum devine cazul cu jurnalistul, bloggerul şi PRul la evenimente. La Cristi pe blog, referitor la acelaşi subiect, Zoso zice că dacă firma te cheamă la un eveniment, îţi dă papa şi băutură, sigur n-o face de drag ce-i eşti ci pentru că se aşteaptă să zici ceva. Corect. Daaaaar….

Am încercat să scriu un reply, ajunsesem deja pe la paragraful 4, nu pot să-l sintetizez că n-am terminat cafeaua, aşa că, scriu aici de ce lucrurile sunt, totuşi, pe la mijloc. Şi iar trebuie să mă împart între PR şi blogger :)

Ca PR încerc să cunosc oamenii cărora mă adresez atunci când lansez invitaţii la un eveniment, fie că e vorba de jurnalişti, fie că e vorba de bloggeri. Îmi fac o listă pentru fiecare eveniment sau proiect în care sunt implicată şi targetez oamenii, pentru că nu vreau să irosesc timpul nimănui, începând cu al meu. Deci aia cu “nu te plac, nu te cunosc”… nu bun. Dar, da, ştiu că funcţionează, există nişte adrese de mail, trimitem invitaţia la eveniment, lumea vine, all right.

Ca blogger, dacă merg la un eveniment, înseamnă că deja ofer o parte din timpul meu respectivei companii. E un act de bunăvoinţă şi înseamnă că am creditat respectiva companie cu gândul că va fi făcut un eveniment care să fie pe placul meu şi oferă plus valoare pentru mine şi pentru cititorii mei. Fireşte, aş putea face altceva cu timpul ăla, poate chiar să merg să mănânc ceva, dacă e ora prânzului sau cinei. Aici intervin mâncarea şi băutura.

Dacă evenimentul are loc, aşa cum se întâmplă majoritatea, după orele de birou, şi mai şi durează câteva ore, într-o incintă în care eu nu pot să aduc mâncare şi băutură proprie, poate că e indicat să oferi un snack sau măcar o cafea şi nişte apă. E în interesul tău de firmă să faci asta, ca eu să mă pot concentra cât mai bine la ce ai de comunicat în cadrul evenimentului, nu la faptul că mi-e sete sau foame.

Exemplu concret: eveniment mare, astă vară, ceva fiţe, lume, mingle. O singură masă cu apă, suc, alcool, dar zeci de invitaţi. Inevitabil, era coadă. Fireşte, lumea stătea la coadă, că doar nu era să moară de sete. În cazul ăsta, coada de la apă a bătut interesul pentru evenimentul propriu-zis. Am plecat după o oră şi nu, n-am scris nimic.

Aaaa, că sunt firme care sunt realmente mai stresate de ceea ce pun pe masă decât de ceea ce pun în mape şi la microfon, da, sunt cazuri, e trist, şi aia e. Ceea ce contează cu adevărat, ceea ce ar trebui să conteze cu adevărat, e informaţia pe care firma doreşte să mi-o transmită. Şi, în afară de cazurile în care evenimentul e despre o mâncare, o băutură ori o firmă de alimentaţie publică, informaţia aia n-are nici o legătură cu mâncarea sau băutura, asa că nu poate face subiectul unei postări, în afară de cazul în care vrem să fim ironici:

Aseară, la Locul x, firma y a organizat evenimentul z. Mâncarea şi băutura au fost de excepţie. Felicitări şi mulţumiri firmei y pentru ocazia de a-l fi cunoscut pe nemaipomenitul sote de ciuperci de la Catering srl.

Şi mai simplu, mai scurt (am terminat cafeaua între timp), situaţia stă cam aşa: dacă vrei să ai parte de un articol (!), trebuie să te străduieşti să bifezi alte nevoi decât cele basics. Cina şi-un pahar de vin dau bine, dar fără teatru sau film şi conversaţie, mă tem că la finele serii mergem fiecare, separat, la căşile noastre. Tomai pentru că suntem copii mari de-acum! :)

PS cumva legat de asta, pentru oricine nu ştie sau n-a auzit de Niculina, vă rog să citiţi această Odă. De fapt, merită recitită şi de cei care cunosc personajul, fie că e vorba de PRi, bloggeri sau jurnalişti! Ca să nu uităm despre ce e vorba!

El şi ea în troleu, în faţa mea. Ea stă la geam. El priveşte absent, aiurea. Amândoi sunt tineri. El e mai sport, blugi şi un hanorac negru, simplu, ea e mai cochetă un pic, blugi, balerini, sacou şi o eşarfă la gât. În nici un caz genul piţi, pare mai degrabă o studentă cuminţică.

Ea îi intinde mâna, el îi apucă un deget, ea se strâmbă, îi dă peste mână. El e mirat, nu ştie ce să facă. Ea îi întinde din nou mâna, el îşi aşază nedumerit mâna în palma ei. Ea îi dă iar peste mână. Tac amândoi, nici unul nu zâmbeşte, el priveşte în continuare sbsent, aiurea. Până la urmă ea zice, ia-mă de mână. El o ia de mână. Urmează următorul dialog:

Ea: Ce ai?

El: Nimic.

– Chiar nimic?

– Nimic.

– Dar ai ceva. Ce ai?

– Nimic.

– Haaaai, spune-mi, ştiu eu că ai ceva! Ce s-a întâmplat?

– Serios. Nu. S-a. Întâmplat. Nimic., zice el, punctând pauzele, uşor plictisit.

– Ceva ai tu!

– Sunt obosit.

Linişte. Ea se uită pe geam, el priveşte în continuare, aiurea, absent. Ea dă să spună ceva, se răzgândeşte, tace.

Însă e doar pentru scurt timp:

– La ce te gândeşti?

– La nimic.

– Nu se poate să nu te gândeşti la ceva. La ce te gândeşti?

– Serios, la nimic.

– Bine, nu vrei să-mi spui. Bine.

– Aveam un gol în minte. Un gol. Un gol mare. Sunt obosit. Nu mă gândesc la nimic.

– Aha, deci eşti supărat. Pe mine? Dar de ce?

N-am mers decât două staţii cu troleul, nu ştiu dacă duduia a continuat să-l aia la melodie pe tânăr după ce am coborât eu – înclin să cred că da! – dar mi-a fost milă de el şi ştiu sigur că eu n-aş fi avut răbdarea lui.

Ce naiba posedă nişte femei să toace mărunt creiere de bărbaţi şi ce anume îi face pe aceştia din urmă să suporte asemenea tratament?!