Nu mă dau în vânt după manifestări de genul “Serbările berii”, dar când a venit vorba de Serbările Timişoreana am fost curioasă dacă o bere cu tradiţie în oraş reuşeşte o altfel de relaţionare şi sărbătoare cu şi pentru timişoreni. Şi, da, aş zice că celor de la Timişoreana le-a ieşit! Mai ales că în acest an Serbările se ţin doar acasă, în oraşul de pe Bega, ca o recunoaştere şi mulţumire pentru cei mai loiali consumatori.

Sigur, e hărmălaie, se bea multă bere, iar micii sfârâie pe grătare, ca la orice fel de manifestări de genul ăsta, dar ieri la prânz, în Piaţa Unirii, a avut loc şi o paradă de costume populare, iar butoaiele cu bere s-au plimbat prin oraş în căruţe frumos împodobite, trase de cai gătiţi şi ei de sărbătoare.

Cei din generaţia mea şi cei mai mari şi-l aduc aminte cu siguranţă: era mâncarea obişnuită în orice excursie şi suplimentul alimentar în taberele pioniereşti în care, după ce că ne puneau să curăţăm cartofi, nici nu ne dădeau porţii cu care se poate sătura un copil care ţopăie pe coclauri toată ziua!

(Chiar aşa! Cum o mai fi prin tabere acum, în epoca postpionierească?! Tot macaroanele şi compotul reprezintă capul de afiş în meniul zilei?)

M-a prins ploaia pe stradă şi m-a făcut ciuciulete, aşa că în loc să mă duc direct spre casă, dacă tot eram fleaşcă, am prelungit un pic mersul prin ploaie şi m-am dus până la ai mei, care stau la doi paşi de mine. Dacă tot nu-i văd trei zile, m-am gândit să le zic Bună! Pa!

Deschide mama, se uită la mine, dă să râdă, dar îşi recompune repede faţa serioasă:
– Bine, mamă, da’ tu când te faci mare?
Tata, în spatele ei:
– Ei, las-o şi tu în pace!
Apoi, către mine:
– Auzi, da’ şi tu, să umbli aşa, prin ploaie. Vezi să nu răceşti!

Ploaie cu soare :)

Concluzii:
1. Pentru părinţi nu eşti niciodată suficient de mare încât să rezişti la o ploaie sănătoasă!
2. Oricum n-o sa fiu niciodată suficient de matură încât să rezist unei plimbări prin ploaie!
3. Oamenii care se feresc de ploaie pe sub copertine se uită în continuare ciudat la cei care n-o fac.
4. Detest în continuare umbrelele.
5. Când ajungi acasă ciuciulete, râzând cu gura pânăla urechi, combinaţia perfectă constă într-un ness botezat cu un pic de drambuie şi un dus fierbinte!

Ceea ce vă doresc şi vouă!

Iubesc Bucureştiul, aşa cum e el, mare, gălăgios, prăfuit şi trepidant. Mi-s dragi colţuri de străzi cu case ce-şi pitesc obrazul după perdele de iederă, copaci pe care-i cunosc de când erau mici, locurile unde odinioară erau ţâşnitori şi aleile umbrite pe care-mi pierdeam paşii când mai trăgeam câte un chiul prin liceu.

Mi-ar fi plăcut şi mai mult, cred, pe la finele secolului trecut, când Calea Victoriei se numea Podul Mogoşoaiei şi nu avea asfalt pe jos ci lemn, ca să nu se strice botinele domniţelor, iar rochiile lor lungi să nu adune glodul străzii. Bărbaţii erau gentilomi, purtau ghetre, pălărie şi baston, trăsurile aveau cai bine îngrijiţi, seara se ieşea la grădină, erau baluri şi bătăi cu flori, iar decenţa nu era o noţiune desuetă. Da, da, sunt sigură că mi-ar fi plăcut.

Acum juma’ de oră sau aşa ceva am văzut la Oana pe Facebook un link către o ştire potrivit căreia McDonald’s urmează să renunţe la Big Mac, Dublu Cheese şi alte variante chiftelate populare.

Îmi place TIFF pentru echipa festivalului şi efervescenţa imprimată Clujului, pentru că la tot pasul te întâlneşti cu un cunoscut, pentru că există mereu un film, o expoziţie, un concert sau o petrecere la care poţi ajunge, şi totul e fain şi totul e de văzut şi făcut, pentru că e cafea bună la sediul central şi, nu în ultimul rând, pentru că mă voi vedea cu prietenii clujeni!

Iar în acest an îmi place şi mai mult pentru că voi avea un partener de excelenţă aici, printre rânduri, un partener de drum lung, alături de care voi transmite către voi cât mai mult din atmosfera, oamenii şi poveştile minunate ale TIFF-ului: Mercedes-Benz! Sunt foarte mândră, recunosc, şi sper să mă ridic la înălţimea impusă de aşa asociere!

În copilărie detestam caşcavalul. Mama, fată deşteaptă, a găsit, însă, o formulă să mă păcălească şi a făcut caşcaval la capac, un fel de mâncare cu care puteam să mă joc şi care a fost botezat “mâncare americană”. Întindeam brânza galbenă fierbinte şi o roteam pe furculiţă şi îi adoram gustul. Ani de zile am mâncat caşcavalul doar sub formă de “mâncare americană”, fără să ştiu secretul, până într-o zi când am descoperit procesul de fabricare. Şi de-atunci am mâncat şi  caşcaval “normal”.

Cred că dacă mi-ar fi explicat că, de fapt, caşcavalul e un fel de lapte (aveam patru ani!) şi  dacă mi-ar fi spus care e drumul laptelui, de la vacă până la mine în farfurie, m-ar fi convins mai repede. Dar pe vremea aia vacile locuiau doar la CAP şi în cărţile de colorat, iar laptele sau iaurtul erau menţiuni care îmi displăceau, fiindcă drumul lor către mine avea la final o coadă maaaaaare, fără garanţia faptului că s-ar putea să şi prinzi ceva!

Vă mai amintiţi de ele?

Însă lucrurile nu mai sunt la fel. Acum tot procesul a devenit transparent iar când acest drum al laptelui ajunge la final, dincolo de încrederea căpătată în produse, unii pot pleca acasă cu trei tablete Google Nexus 7.

Anca Amariei, Media Relations & External Communication Coordinator, Cosmote, a fost la Amsterdam zilele trecute pentru a participa la PR & Social Media Summit. Nume importate din industrie s-au aflat pe afişul acestui eveniment însă, dincolo de asta, la fel ca şi ceea ce au susţinut participanţii, conţinutul (discuţiilor) e cel mai important.

Aşa stând lucrurile, Anca a fost foarte drăguţă şi a scris şi pentru printrerânduri.eu o corespondenţă specială despre cele două zile de prezentări şi conversaţii. Prima parte e aici şi mai găsiţi detalii interesante şi pe blogul ei. Eu am urmărit discuţiile pe hashtagul #PRsummitING şi, la final, am găsit şi un rezumat pe Storify.

Anca, ai cuvântul! :)

România, prin Mircea Tudor, a câştigat recent Marele Premiu la Salonul de Invenţii de la Geneva. Victoria reprezentanţilor români la Geneva se întâmplă pentru al doilea an consecutiv iar asta este o premieră în istoria de 41 de ani a evenimentului. Cu toate astea, în loc să fim mândri de reuşita unor români, am dezbătut, mult mai pe larg, la momentul respectiv, problema “interzicerii micilor”.

Mircea Tudor & trofeul cu steag românesc

Aparent, aşa ne sunt nouă priorităţile, şi ne place mai mult să dăm vina pe ţară pentru lipsa noastră de perspective decât să admitem, fără invidie, că sunt şi români care ne dau motive să fim mândri că le suntem compatrioţi. Cel mai recent dintre exemple ar fi cel al unui licean din Râmnicu Vâlcea, Ionuţ Budişteanu, care a câştigat premiul cel mare la International Science and Engineering Fair organizat de Intel – ştirea e aici.

Guest post by Anca Amariei, Media Relations & External Communication Coordinator, Cosmote, care se află la Amsterdam zilele astea pentru a participa la o conferinţă despre PR si Social Media. Aruncaţi o privire la agendă, dar nu rataţi corespondenţa ei dacă lucraţi în domeniile astea: discuţiile şi prezentările au fost mai mult decât interesate!

Mulţumesc mult, Anca, pentru timpul acordat relatărilor! Amsterdamul e un oraş minunat, aşa că nu pot decât să sper că măcar ai scris textul ăsta undeva la o terasă draguţă! :)