Care e treaba cu schimbarea şi modelarea celor la care ţinem?! De ce e atât de greu să ţinem la ei şi să-i preţuim pentru ce sunt, aşa cum sunt, şi încercăm să-i schimbăm, de ce e atât de greu să acceptăm că felul lor de fericire nu e identic cu felul nostru?! Şi, eventual, că al nostru nu e singurul posibil.

Că dacă nouă macaroanele cu brânză ne par gustul rafinat şi suprem e posibil, ba chiar probabil, ca altora să le placă mai mult salata de vinete, şi diferenţa asta de gusturi nu ne face pe noi mai buni şi pe ceilalţi mai puţin buni!

E linişte, e răcoare, e anotimpul meu preferat, ploaie. Motanul doarme prin preajmă. În casă e curat şi miroase a pâine de casă, am făcut şi pască şi am vopsit ouă, chiar dacă anul ăsta am ales o vopsea nouă şi rezultatul e chiar dezamăgitor.

Dar, dincolo de toate astea, am vorbit cu prietenii, ai mei sunt aproape şi există şi motiv întemeiat pentru un zâmbet ştrengăresc.

E bine. Ceea ce vă doresc şi vouă!

Sărbători în tihnă să aveţi!

Azi, în timp ce făceam cumpărături printre rafturile mai degrabă goale (pe care nu mai era nici o pungă de ficat, inimi sau pipote de pui, apropo), fără grabă, depăşită de o mulţime de gospodine pe ultima suta de metri, mă gândeam că Paştele ăsta nu mai are aproape nimic din simbolistica tradiţională.

Totul a ajuns să fie despre unde ne petrecem zilele astea, ce gătim, ce ne cumpărăm, urări făcute în virtutea inerţiei, biserici “trendy” şi leneveală la mare, la soare ori prin alte locuri, iar postul, când şi cât mai e ţinut, a devenit cel mult o variantă de dietă şi nu încercarea la care ne supunem poftele şi voinţa.

Despre credinţă, bunătate, apropiere, iertări şi smerenie nici un cuvânt. Aş zice “păcat!”, dar până şi ăsta a ajuns golit de conţinut.

Mai credem în ceva zilele astea sau vom sfârşi într-o competiţie de măsurare şi preamărire a celei mai scumpe lumânări cu care ne luăm lumina?!

foto: Dreamstime

Ieri am fost pe cărările patriei, dar chiar şi aşa tot a ajuns la mine “ştirea” potrivit căreia micii vor dispărea de pe grătarele sfârâinde ale românilor începând cu 1 iunie. Sigur, titlul era unul de-a dreptul inflamator şi apocaliptic, atentând la mâncarea “tradiţională” a petrecerilor electorale şi, fireşte, cea a ieşirilor în natură ale românilor.

Normal, titlul apocaliptic era doar un… mic adevăr, pentru că nu micii urmează să fie interzişi ci vreo trei susbtanţe pe care Uniunea Europeană le consideră nesănătoase când vine vorba de mâncare şi care, da, sunt parte din reţeta pentru mici, aşa cum îi fac producătorii en-gros. Lămurirea, însă, nu i-a oprit pe unii şi pe alţii să se perpelească precum bucatele pe grătar!

Că tot e “sorbătoare” azi iar românii au în obicei micii însoţiţi de ceva alcool în muncitoreasca zi de 1 Mai, mi se pare un moment numai bun pentru a vă povesti excursia mea “de muncă” la Fabrica de bere Timişoreana.

La fabrică am mai fost, cu ocazia altei vizite blogosferice în oraşul de pe Bega, însă atunci ne-am oprit la o degustare de nefiltrată în Curtea Berarilor şi nu am parcurs, decât în linii mari, istoria fabricii, şi nici procesul tehnologic. De data asta, însă, cu ajutorul a doi ghizi cu vechime în producţia de bere la Timişoara, m-am simţit ca într-un veritabil episod de How It’s Made.

Duminică, în scurta mea evadare, am făcut o excursie din Vamă până în 2 Mai, pe jos, pe malul mării. Deşi mă duc în Vamă de atâţia ani, a fost prima dată când am făcut drumul ăsta. De obicei mi-e suficient să am compania mării, a prietenilor sau a unei cărţi şi nu prea îmi vine cheful de plimbări. Dar acum m-am dus.

E un drum de vreo oră şi ceva dacă mergi în doru’ lelii, cum am făcut noi, şi e destul de fain, fiindcă e linişte şi se aud valurile. Nu tu muzică, nu hărmălaie. Doar linişte şi mare. Şi o mulţime de gunoaie, cele mai multe sticle de plastic, dar nu numai, că am văzut şi ditai anvelopele (de tractor, de camion, cine ştie?!) aruncate pe mal. Ce oameni sunt aia care fac aşa ceva?!

Ediţia a VII-a de PR Forum a fost una matură, atât prin prisma celor spuse în timpul conferinţei şi seminariilor, dar şi datorită unei ore şi ceva petrecută la cafea cu cele trei specialiste în comunicare – Crenguţa Roşu de la DC, Oana Bulexa de la The Practice şi Alina Popa de la Golin Harris – care au susţinut, ulterior, seminarul Comunicare 360 pe care am avut plăcerea să-l moderez.

Dar cum ce se spune la cafea rămâne la cafea, o să redau câteva din concluziile participanţilor din prima parte a conferinţei, cea care a adus în atenţie studiul de la Unlock Market Research despre percepţia agenţiilor şi cea a clienţilor asupra PR-ului – am scris mai pe larg despre asta chiar în ziua evenimentului.

Am fugit la mare. Adica fugit la modul propriu. M-am decis si impachetat in cinci minute (iar nu stiu ce am pus in bagaj!) si, dupa o goana sanatoasa, am reusit sa iau bilet si sa prind si trenul.

Sa mai spuna cineva ca femeile nu pot fi gata sa iasa din casa repede!

Si nici nu mergea liftul!!! 

(Asta e o poza din tren. Cu marea, maine!)

Prima pizza pe care am mâncat-o era o coca întinsă acoperită cu ceva mezeluri, nişte brânză şi mult bulion. Se întâmpla hăt!, în secolul trecut, şi după cum puteţi bănui, n-a fost chiar cea mai delicioasă experienţă culinară.

Un fel de mâncare exotic, o ieşire “secretă”, fără părinţi dar cu sora mai mare a prietenei mele care avea, negreşit, fiindcă era deja la liceu, o viaţă muuult mai interesantă decât aveam noi, eleve de şcoală generală – toate astea, însă, au făcut de neuitat experienţa primei pizza!

Hello, world! Sunt la PR Forum, asa cum am promis, si incerc sa fac live blogging de pe un Galaxy Note 2, ceea ce e o experienta noua chiar si pentru mine.
Dupa un start un pic decalat al conferintei, Adina Vlad de la Unlock Market Research, prezinta mult-asteptatul studiu despre PR asa cum e perceput el de agentij si de clienti. As pune versus intre perceptii, dar inca nu e cazul. In fine, nu apasat.
Exista o perceptie diferita intre comunicator si receptor/canale asupra a ceea ce inseamna mesaj relevant.
PR-ul are nevoie de PR!