Nu am mărunt! Nu am să vă dau rest!
Vă sunt cunoscute replicile astea? Eventual aruncate cu un ton acuzativ, ca şi cum ar fi vina ta că vânzătoarea nu are să-ţi dea rest, ca şi cum e obligaţia ta să ai banii potriviţi atunci când vrei să cumperi ceva şi, în fine, ca şi cum ar fi jobul tău să uşurezi viaţa clienţilor care, până la urmă, îţi plătesc salariul. Iar unele dintre ele au şi atitudini princiare, ca şi cum ţi-ar face o favoare că-ţi vând ceva. Pe banii tăi.

Nu-ţi vine, la o adică, să le tragi una după ceafă, să-şi revină? Ei bine, s-a întâmplat! Am văzut eu!

TIFF Lounge-ul de azi o are ca invitata pe Luminita Gheorghiu. Incerc sa va povestesc, in direct, ce se discuta. Gazda de azi, Mihai Chirilov, directorul artistic al festivalului (fiindca Mihnea Maruta e un pic racit) ii invita pe cei prezenti s-o aplaude pe actrita, ceea ce, fireste, publicul face chiar cu placere.
– Nu ma aplaudati, lasati!, rade Luminţa Gheorghiu.

Prima data la TIFF a fost in 2004, si isi aminteste cu placere de atmosfera de atunci, cum fugeau oamenii de la film la film (m.n. şi acum e la fel!)
-“Da’ nu stiu daca erau filme romanesti”, completeaza.
– Anul asta esti imaginea festivalului..
– Da, da! In sfarsit! In sfarsit sunt si eu vedeta! Azi am primit cafea la hotel fiindca eram eu.

La Cluj, în ciuda vremii mohorâte, oamenii zâmbesc. Ieri, după ce am poposit un pic la TIFF Lounge ca să-i ascult pe Mihnea Măruţă şi Mihai Chirilov vorbind despre festival, filme şi alte bunătăţi, m-am plimbt un pic prin Piaţa Unirii ca să mă încarc cu zâmbete de copil şi, preţ de vreo trei minute, poate chiar trei minute şi jumătate, a fost şi un pic de soare.

La prânz l-am cunoscut pe Radu, unul dintre şoferii oficiali ai festivalului, care e voluntar la TIFF de patru ani. Îmi place că sunt toţi aranjaţi, îmbrăcaţi la cămasă albă şi foarte politicoşi.

Când v-am povestit, zilele trecute, despre lansările şi evenimentele de la Bookfest, v-am spus că cea mai mare bucuria a acestei ediţii vine de la editura Univers şi constă în reeditarea romanului Ai toată viaţa înainte, de Romain Gary.

M-am întâlnit cu cartea asta acum vreo zece ani când, în vizită la un prieten cu o bibliotecă respectabilă, i-am cerut ceva mişto de citit. Am parcurs-o în câteva ore, cu bucuria de a descoperi o carte pe care am ştiut c-am s-o iubesc mult, dar şi cu regretul că nu e prea groasă şi, deci, se va sfârşi prea repede. Ei bine, am avut dreptate şi, în acelaşi timp, am greşit!

Gata, a început! După nouă ore şi jumătate de mers cu trenul, regulamentar, şi încă una de întârziere, am ajuns, în fine, la Cluj, într-o cameră elegantă de hotel unde am desfăcut “şifonierul” pe care l-am cărat de la Bucureşti, după care am fugit la cartierul general: Casa Tiff.

M-am pus la punct cu programul, m-am văzut cu unii dinre cei care s-au grăbit să prindă a 12-a ediţie a Festivalului chiar din prima zi, am răsfoit filmele, am băut cafelele… dar nu e suficientă cofeină în sistemul meu pentru ca să pot intra la un film fără teama de a adormi, aşa că am hălăduit prin oraş şi am documentat nişte viitoare interviuri de pe tableta MyTab – vă povestesc despre ea când mă întorc acasă.

Adesea, când mă refer la PR, mă gândesc mai degrabă la industrie, per ansamblu, şi mai puţin la faptul că, dincolo de creativitate, integrare, proiecte frumoase şi strategii deştepte, relaţiile publice reprezintă un business. Poate şi pentru că, deşi am lucrat cu multe agenţii, nu am fost angajată într-o agenţie, iar când eşti freelancer sau lucrezi “la client” lucrurile sunt un pic diferite. Nu că n-aş cunoaşte jocurile şi mecanismele, doar că nu le-am experimentat din perspectiva de om de agenţie.

Oricum, să te baţi cu hăţişurile birocraţiei pe care orice business românesc trebuie s-o înfrunte, să ai grijă de angajaţi, de clienţii actuali, ba şi de ăia potenţiali şi, în timpul ăsta să mai rămâi şi creativ şi la curent cu tot ce mişcă… e o performanţă, indiferent cum o dai!

Bookfest e unul dintre evenimentele de pe agenda bucureşteană pe care îmi pare rău că le ratez în perioada festivalieră, cu TIFF şi FITS. Asta e, nu pot să ajung peste tot pe unde mi-ar plăcea şi chiar şi-aşa, probabil că şi la cele două festivaluri o să am de ales între un eveniment şi altul la care mi-ar plăcea să fiu.

Totuşi, am apucat să mă uit un pic pe propunerile, lansările şi evenimentele de la târgul de carte bucureştean care a început azi la Romexpo – cel puţin pe cele primite de la editurile cu care colaborez printre rânduri!

Acum nu mult timp, un prieten îmi povestea despre munca de lămurire ce trebuie dusă cu feciorul lui pentru ca acesta sa catadicsească a se spăla pe dinţi. Întrucât am fost un copil care a vizitat scaunul dentistului la vremea dinţilor de lapte şi am învăţat cât e de importantă igiena când vine vorba de dinţi sănătoşi, i-am sugerat să-l ducă frumos la Dent Estet, ca să-i arate ce se poate întâmpla dacă nu se spală pe dinţi.

Mama avea o prietenă medic stomatolog, cu cabinet chiar la noi pe stradă, aşa că am cunoscut “Poliţia” şi “Greieraşul” (numele de cod pentru cele două freze) la o vârstă destul de mică. Bine, că asta nu m-a ajutat prea tare să scap de vizite la dentist acum, la maturitate, e partea a doua. Sunt în tratament şi, la finele acestuia, voi avea şi două implanturi. Că, na, dacă n-am fost cuminte, aşa îmi trebuie!

În ciuda faptului că frecvent se crede că ar fi invenţia egiptenilor, primii care au utilizat o soluţie pentru colorarea unghiilor au fost chinezii, care foloseau un amestec din ceară, gelatină, gumă arabică, vopsea din plante şi albuş. Abia mai târziu, obiceiul a ajuns şi la egipteni, care au început să folosească henna pentru colorarea unghiilor. Aparent, atât chinezii cât şi egiptenii, aveau acest obicei atât din considerente estetice, cât şi din considerente sociale: cei mai săraci şi le colorau în nuanţe pale, iar bogaţii în culori puternice, roşu sau negru. Oricine încălca acest cod al culorilor era pasibil de pedepse.

În Europa, moda unghiilor colorate a apus odată cu Imperiul Roman şi a revenit la modă în vremea Renaşterii, la curţile franceze. Gurile rele spun că obiceiul colorării unghiilor ţinea mai degrabă de acoperirea mizeriei de sub acestea şi la ce alte legende despre igiena vremurilor există, înclin să cred această explicaţie.

Când am scris primul post legat de TIFF 2013, m-am uitat într-o doară şi la trupele invitate, unii de care am auzit, cum să n-aud?!, dar şi unii de care am aflat acum că există. Mi-a zis Flavia de unii dintre ei, ce-i drept, că cică “Ascultă, să vezi ce mişto sunt!”, doar că, mno!, ea se ocupă de buna comunicare a festivalului, ce era să zică?! :D

Drept urmare, am intrat pe YouTube şi am ascultat, trupă de trupă. Mi-au plăcut mai mulţi, dar austriecii de la Sofa Surfers au căpătat deja un fan şi, cu siguranţă, un spectator la concertul lor din 5 iunie, de la Hotel Continental – detalii aici, bilete aici. Show-ul lor va fi precedat de proiecția filmului Trains of Thoughts, un eseu vizual despre stațiile de metrou din marile orașe ale lumii, regizat de Timo Novotny pe muzica celor de la Sofa Surfers – un mix de rock cu electro, trip-hop, dub și acid jazz, cu tușe de R&B și soul. Abia aştept!

Dar nu e singurul concert de la TIFF, mintenaş vă mai zic! Căci în zilele noastre un film fără muzică e ca Titanicul fără Celine Dion!