Băi, da’ Ruxa nu scrie şi ea de Cluj Brands Tour odată?! Ba scrie :)

Când #florica şi #zicu mi-au trimis invitaţia la eveniment am răspuns din start că da, vin, pentru că ştiam, n-avea cum altfel!, că se lasă măcar cu o vizită la Farmec, unde pot revedea echipa cea drăguţă care ne-a alintat un weekend întreg la Sighişoara şi pe îndrăgita doamnă Jofi.

În plus, mai sunt nişte branduri de la Cluj pe care mi-aş fi dorit să le cunosc mai îndeaproape. Nu ştiam, atunci, ce companii sunt pe listă, acum ştiu şi sunt încă şi mai încântată de perspectiva acestui final de săptămână în care o să am ocazia să aflu mai multe despre Jolidon, Napolact, BT, Vitacom sau Ursus. Şi, da, nu lipseşte nici Farmec, iar acestea nu sunt singurele companii pe care le vizităm. Spre exemplu, ar mai fi, printre altele, cum ziceam, şi unii, Trilulilu, da’ nu cred că aţi auzit de ei :))

Singurul regret e că, din păcate, nu vom putea petrece prea mult timp la fiecare gazdă dar ideea proiectului e foarte faină şi mă bucur că multe dintre companiile de top care au sediu la Cluj au acceptat provocarea de a deschide porţile pentru bloggeri, la fel cum mă bucur că Primăria Cluj-Napoca s-a implicat în aşa mândreţe de iniţiativă 2.0.

Ce mai încolo şi’ncoace?! Vă zic cu mâna pe inimă şi pe taste că abia aştept şi, mai în glumă, mai în serios, fac câte un pic de documentare pentru fiecare din companiile pe care le vom vizita, că aşa e frumos când te duci la brand acasă!

Cluj Brands Tour este un eveniment organizat cu sprijinul Primăriei Cluj-Napoca.

Sponsorii oficiali ai evenimentului sunt: Banca Transilvania, Napolact, Vitacom, Farmec, Jolidon, Ursus şi Trilulilu, iar parteneri sunt: Best Western Plus Fusion Hotel, Autonom, Ludwig Bavarian Bierhaus, Starbucks şi Webfactor.

Pe foarte scurt despre meci, că nici n-a fost cine ştie ce. Adică, ok, a avut încărcătură emoţională pentru noi, dar calitatea jocului a fost similară cu rezultatul: nulă!

ProSport a anticipat faza cu gazonul, Primăria s-a scuzat în avans: “temperaturile extrem de ridicate, dar si lipsa precipitatiilor, nu au permis o dezvoltare corespunzatoare a radacinilor, astfel incat sa se asigure o legatura puternica intre ruloul de iarba si stratul suport”. Găsiţi acolo şi nişte precizări tehnice cu privire la deja-faimosul gazon.

Cel mai tare m-au amuzat două miştouri făcute de francezi cu referire la gazonul de pe Arena Naţională: Există şi marmote pe teren? şi Gazonul românesc arată de parcă DSK* ar fi grădinarul care se ocupă de el. De enervat, m-au enervat comentatorii. Dar cred (ştiu!) că se putea şi mai rău.

Şi gata. Cum ziceam, francezii şi-au dorit mai mult victoria. Acum, că am inaugurat stadionul, hai să aducem şi nişte trupe mari, să ne bucurăm şi noi de ceva pe stadionul ăsta. Că de fotbal, cum se vede, slabe şanse!

*DSK, adică Dominiue Strauss-Khan, fostul şef al FMI, despre care se spune că ar fi un mare amator de sex.

Că am tras paiul scurt şi am nimerit în cea mai cretină scară a unui bloc de… români îmi e clar. N-a fost de la început, fiindcă eram prea încântată că am casa mea şi că e una cu energie bună şi vedere frumoasă, departe de a sta geam în geam cu orice vecin de vizavi. Dar acum e clar. A fost, de altfel, relativ repede, încă de când vecina de sub mine m-a sunat să-mi spună să nu mai umblu cu tocuri în casă. Desigur, eu nu umblam cu tocuri în casă. Şi după aia, nu la multă vreme după ce mă mutasem, m-a sunat să-mi spună să nu mai fac duş după 11 noaptea că ea doarme şi o trezesc. Ei, da, făceam duş, şi am continuat să fac asta la orice oră mi-a venit mie cheful. Că baia mea, duşul meu, eeee!

În fine, nu e vorba de vecina de jos ci de ăla de deasupra care, într-o săptămână m-a inundat de două ori. În două locuri diferite din baie, că de ce să am eu o pată doar pe plafon şi nu şi pe perete?! okok, înţeleg. Se întâmplă. Nimeni nu-şi doreşte să facă asta. Vecinul nici nu stă aici, apartamentul e închiriat. Dar m-a mai inundat odată, nasol, în primăvară şi chiar dacă am spălat şi revopsit peretele, urmele tot se văd. Vag, dar se văd.

Înţeleg că locuitul la comun implică şi genul ăsta de neplăceri dar, la dracu’!, măcar aş vrea să spună şi el odată “Îmi cer scuze” în loc să se poarte ca şi cum l-aş deranja cu ştirile astea de căcat referitoare la pereţii mei inundaţi de el. Nesimţirea e un păcat care mă deranjează foarte tare, motiv pentru care m-am informat ce pot face împotriva nesimţitului. Şi am aflat, şi vă spun şi vouă, că poate aveţi nevoie vreodată să ştiţi.

Iată!

Pe scurt, Poliţie, pentru constatarea pagubelor, Primărie şi Administraţie. Eu am sunat la Poliţie aseară, ca să fie plângerea înregistrată. N-am vrut să-i chem să facă proces verbal, pentru că între timp, chiariaşul, care e un tip în regulă, pare ca l-a convins pe proprietar că sunt destul de furioasă ca să nu mai accept nesimţirea lui şi, că până la finele săptămânii, o să-şi reparte ţevile, scurgerea, sifonul şi atitudinea. Şi am sunat şi la Administraţie, azi.

Indiferent dacă face asta sau nu ce-a spus, mi-am promis mie că următoarea picătură de deasupra va fi fost şi ultima. Enough is enough!

Am văzut aseară Noche Bach, spectacol de dans cu coregrafia semnată Gigi Căciuleanu şi mi-a plăcut tare mult. Nu pentru că aş fi un fan Bach, că nu sunt, cu excepţia Fugilor şi a altor câteva bucăţi, dar pentru că, dn nou, mintea mea care are nevoie de disciplină dar şi de ceva artistic a fost satisfăcută cu o doză serioasă din ambele.

Coregrafia este matematică, dacă pot spune aşa, inspirată din şirul numerelor lui Fibonacci şi de cifra opt care, doar un pic culcată, se transformă în infinit:

Iar “Optul” cu ale sale două zerouri suprapuse
atat de mult-echilibratul Opt
dacă în loc să-l fi înmulţit cu el însuşi
l-am fi culcat de la început la orizontală
am fi putut oare înţelege mai lesne infinitul?

Da, mi-a plăcut, şi mi-a plăcut mult, dar nu asta e ceea ce m-a impresionat ci felul în care un ansamblu (în cazul ăsta El Banch, Compania Naţională de Balet din Chile) ajunge să funcţioneze perfect, ca un tot unitar. Nu e vorba neapărat de mişcările sincron, că din punctul ăsta de vedere am văzut şi elemente executate mai bine decât aseară, e vorba de încredere.

În partea a doua, Cantico, dansatorii se întrepătrund, precum iţele unei ţesături, mergând cu spatele din faţă şi din laterale. Trec milimetric unii pe lângă alţii, fără să se atingă totuşi. Ştiu că e şi un aspect ce ţine de nenumăratele repetiţii, de locul şi disciplina desăvârşită a fiecăruia, dar mie tot mi s-a părut special. De asemenea, una dintre balerine, aşezată pe umerii colegilor, se aruncă în spate, fără să se uite, deci, pentru a fi prinsă de alţi dansatori. Mişcarea în sine nu e mare lucru, dar ideea de a te arunca în gol cu conştiinţa faptul că cineva e acolo şi te prinde pentru ca spectacolul să continue fără nici o ezitare, m-a sedus.

Momentul meu preferat a fost, însă, o altă demonstraţie de încredere şi de echilibru în dansul cuplului Kana Nakao şi Cesar Sepulveda, absolut spectaculoasă!

Nu mai e, deja! vorba doar de dans. E vorba de mult mai mult, de echilibru, de încredere, de o pregătire fizică excepţională, despre a-ţi cunoaşte propriul corp şi matematica lui. Mi-nu-nat!

Noche Bach face parte din seria Întâlnirile JTI şi puteţi vedea spectacolul şi la Sibiu, pe 7 septembrie, la Cluj, pe 9 septembrie, şi la Timişoara, pe 11 septembrie. Dacă mai găsiţi bilete, nu e de ratat!

Nu, motanul încă nu a fost găsit şi, după ce o pet-detective şi căţelul ei au fost aduşi la faţa locului, se estimează că Jack n-ar mai fi în aeroport. Din acest motiv, a fost emisă o alertă, mai precis Pet Amber Alert, iar comunitatea online şi oamenii care locuiesc în jurul JFK sunt rugaţi să posteze afişe cu moaca pisoiului care a pus pe jar ditai compania aeriană. Şi se oferă şi o recompensă la mărirea căreia oricine poate contribui, dacă doreşte să o facă, via Pay Pal.

American Airlines este în continuare ciuca bătăii online, cu atât mai mult cu cât au refuzat să arate stăpânei lui Jack înregistrările video din zona în care s-a pierdut pisica pentru că, spun ei, conform Patriot Act, ar fi secrete, şi nici nu vor să explice misterul prin care Jack a reuşit să iasă din cuşca lui după ce le fusese predat la îmbarcare.

De urmărit în continuare acest caz, cu atât mai mult cu cât iniţiatorii comunităţii de pe Facebook au spus foare clar şi răspicat că intenţionează să facă în aşa fel încât o asemenea poveste tristă să nu se mai întâmple nimănui şi fac diverse demersuri în sensul ăsta. Mai mult ca sigur, au fost contactaţi şi nişte avocaţi…

PS poate unii dintre voi se întreabă de ce atâta tam-tam pentru o mâţă. Cu siguranţă, sunteţi cei car nu aveţi animal de companie dar vă asigur că şi eu şi oricare alt stăpân de animăluţ pe care îl ştiu am rupe în două cu plăcere pe oricine ne-ar pierde ori ne-ar răni prietenul necuvântător.

Da, am început să alerg şi încă mă ţin de activitatea asta c-o determinare de care nici eu nu ma credeam capabilă… în sensul ăsta! Apropo, mulţam mult de încurajări: contează mult!

Dacă la început a fost crunt, aproape leşinător (dacă până şi Nadal pică, eu ce scuze aş avea?!) şi după aia n-a devenit cu mult mai plăcut, acum îmi chiar face plăcere alergatul! Şi nu fac pe nebuna, zău că nu! Desigur, acest lucru nu s-ar fi întâmplat nici într-o sută de ani dacă nu descoperam metoda.

Pe scurt, e vorba de 5k running plan, un… ei, da, plan! de jogging care te face să prinzi drag de activitatea asta  pentru că nu-ţi scoate limba de şapte coţi şi te face să prestezi mişcare alertă vreme de 30 de minute pe sesiune. Secretul consta în încălzire, cu mers alert (da’ alert!) vreme de cinci minunte, şi apoi alternarea perioadelor de jogging de 60 de secunde cu acelaşi mers alert vreme de 90 de secunde. Şi uite aşa, exceptând cele cinci minute de mers pentru încalzire şi celelalte cinci pentru “cool down”, ajungi să alergi opt minute din 20, ceea ce, recunoaşteţi, mulţi dintre voi nu prea aţi putea.

Planul 5k creşte progresiv, săptămânal, până te face să ajungi să alergi cinci km (că de-aia îi spune 5k) în nouă săptămâni şi asta fără să suferi. Există şi audio, numai bun de pus in iPod sau în telefon (în cazul meu), cu o voce drăguţă de tanti care-ţi spune când să mergi şi când să alergi şi cu muzică aleasă perfect pentru a se potrivi cu ritmul ce trebuie menţinut. Mai mult, îţi permite, ba chiar recomandă să nu alergi în fiecare zi ci doar de trei ori pe săptămâna. I love it!

Eu încep azi partea a doua, cu 90 de secunde de alergat alternate cu 120 de mers alert + minutele de încălzire şi decelerare a pulsului şi ritmului de la început şi de la final. N-am nici un dubiu că o să pot, după cum n-am nici un dubiu că o să reuşesc, după cele nouă săptămâni (mai am doar opt acum, yey!) să alerg, trop trop, toţi cei 5k. Fiindcă am metodă, na!

PS există şi 25k running plan! :D

Nu mi-a mai plăcut de ceva vreme o comedie romantică – mă rog, nu că ar fi, oricum, genul meu de film preferat. Dar, din când în când, pentru relaxare, merge. Doar că, aşa cum spuneam, în ultima vreme n-am mai văzut nimic ok, chiar dacă americanii le scot pe bandă rulantă, cu tot tam-tam-ul marketingăresc de rigoare.

Dar Friends with benefits (mai bună varianta originală a titlului decât traducerea româneasca) e drăguţ, nu are momente plictisitoare (ok, vreo două, dar scurte), are umor, are şi un pic de dramă, cât îi şade bine unui film american (ce naiba!, doar trebuie să aibă “meaning”!), e alert, e fun.

Ideea e simplă: doi prieteni buni acceptă să includă şi sexul în relaţia lor. Cum ar veni prietenie şi sex. Şi atât. Fără amor, siropoşenii, romantisme bla bla. Sau, ca să fiu din film, pam pa ra ra ra pam! Doar că socoteala de acasă… Well, da. Finalul e previzibil. Dar mi-a plăcut cum a fost făcută povestea până se ajunge la final. Dialogurile sunt alerte, bine scrise, personajele sunt închegate, iar protagoniştii (Justin Timberlake and Mila Kunis) se achită bine de sarcina lor.

Nu e o capodoperă dar îl recomand pentru aproape două ore relaxa(n)te.

Yup, aşa arată un flashmob făcut cum trebuie! Loved it!

Aceată migrare este, cred, “fenomenul” meu favorit la tot ce înseamnă online, faptul că ne vedem om cu om, dincolo de nick-uri şi adrese de blog. Am cunoscut, în timp, oameni foarte faini în felul asta şi unii dintre prietenii care azi fac parte din cercul de intimi au apărut în viaţa mea în felul acesta.

Dar când mulţi oameni din online-ul ăsta autohton se adună cu unic scop de a-l suprinde şi bucura pe unul dintre ei cu ocazia zilei de naştere, evenimentul e şi mai fain. Aşa s-a întâmplat aseară, la Open Pub, pentru ziua lui Bobby, ne-am strâns vreo 30 sau 40 (că cine a mai numărat?!) ca să-i facem o petrecere surpriză şi, ce să vezi, chiar ne-a ieşit!

Sigur, n-a fost fără peripeţii şi emoţii, că Bobby, care n-a avut nici cea mai mică bănuială, era să dea peste cap programul şi regia atent plănuite de Miruna şi Toma, dar până la urmă totul a ieşit fix cum ne-am dorit. După care am băut Haineken şi Pepsi (momentul sponsorilor!), am dansat şi am cântat. Şi a fost foarte special.

La mulţi ani, Bobby!

***

Astăzi, după party-ul de aseară, am pornit la picnic, dar nu oricum şi nu oricare, ci la cel de-al treilea eveniment dintr-o serie (sper!) lungă pe care Foto Union a inaugurat-o în vara asta. Picnic într-un parc bucureştean, cu căţel (trei, nu unul!), copii, papa bun – fiecare ce-a ştiut să gătească ori să cumpere, oameni faini, cunoscuţi sau nu, şi muuuulte camere foto. În plus, lumea a avut chef si de bedminton, ceea ce m-a bucurat fiindcă, de obicei, car după mine de pomană setul ăla! Ei, nu! Acum s-a instalat fileul şi s-a jucat! Bun aşa!

Revin de îndată cu câteva fotografii de la picnicul de azi. A fost tare fain, mulţam, Cristi, de idee şi de organizare!

LE gata şi foto. Nu pun cu oameni, să pună domnii de la Foto Union şi Petreanu, că oricum se pricep mai bine.

Eu doar ilustrez căldura, că bătea soarele aşa de tare că nici Dante n-a rezistat fără să scoată limba!

Şi cam aşa se vedea din “puf”-ul pe care leneveam pe la amiază:

Perfectly perfect, vorba cântecului!

Pentru mine e ca o zi de sărbătoare venirea toamnei. Pentru că abia aştept frunze foşnitoare în culori nebune, seri răcoroase cât să fie bine c-ai ajuns acasă, soare blând, miros de must, pere dulci şi găluşte cu prune (sunt la dietă dar pot să visez, da?), amintirea caietelor noi în care îmi promiteam solemn că voi scrie frumos şi îngrijit şi chiar reuşeam asta… vreo cinci pagini! :)

Şi îmi mai place toamna şi pentru asta, văzută şi ascultată, negreşit, la fiecare 1 septembrie, ca un ritual. Enjoy!

Îmi place clipul, îmi place muzica, îmi plac mâinile lui şi aerul uşor amuzat. Cred că aş putea să scriu o carte de la vitrina unei cafenele. Minunat!