Irene, uraganul care vine, vine, calcă totul în picioare, vorba poetului, pare din ce în ce mai neprietenos. În fapt, dacă e să ne luăm după statistici, cică ar fi cel mai naşpa uragan pe coasta estică a Statelor Unite în ultimii ani, asemănat, de unii specialişti, cu Floyd, care a făcut 57 de victime şi pagube în valoare de vreo 5 miliarde de dolari – fix ce le mai lipsea acum americanilor!

Dar nu despre asta e vorba, poate că se mai domoleşte, Doamne ajută! E vorba despre evacuări. Peste 200.000 de turişti şi localnici au fost sfătuiţi să se retragă, preventiv, din calea năpastei. Evacuare, adică pleci din casa ta, cu puţine lucruri, deh, câte poţi să cari, şi cu speranţa că atunci când Irene va fi trecut, casa, cu tot ce e în ea, va mai fi încă în picioare.

LE În New York au fost evacuate 250.000 de persoane, iar în New Jersey înca 750.000.

Uitându-mă în jur, în propria-mi casă, mi-am dat seama că mi-ar fi destul de greu să aleg ce să iau şi ce să nu iau. În primul rând, am o serioasă cantitate de acte. Mda, poate că aş putea să le scanez şi să scap de ele. Dar de multe ori e nevoie de originale. Am câteva sute de cărţi, CD-uri şi DVD-uri, căci multe din salariile mele s-au dus pe asta. Cum aş putea să le las?!

Sunt prin casă tot felul de obiecte mai mult sau mai puţin preţioase, prin valoare intrinsecă dar mai ales emoţională – n-ar putea veni cu mine. Probabil nici măcar ursul Vlăduţ pe care îl am de când eram copil. Electronice? Cu excepţia laptopului şi telefonului, în mod clar le-aş lăsa de izbelişte. La fel cum aş face cu hainele, nenumăraţii pantofi, accesorii şi mai ştiu eu ce.

Şi, din gând în gând, m-a lovit faptul că, deşi am strâns o mulţime de lucruri de când am casa mea, dacă ar fi să trebuiasă să plec, cu riscul de a nu mai găsi nimic la întoarcere, cel mai mult aş regreta locul însuşi, fiindcă are o energie bună pentru mine, îmi încarcă bateriile perfect.

Pe scurt, aş împacheta pisica, vreo câteva haine, dintre cele practice, nu dintre cele frumoase, laptopul, telefonul, alte chestii strict necesare, câteva amintiri mici, cele două sau trei cărţi pe care le-am pândit ani de zile prin anticariate, jurnalele din adolescenţă, scrise pe hârtie, poate şi pe Vlăduţ, dacă ar încăpea, şi… cam atât! Şi n-aş regreta – gândul ăsta a fost o surpriză şi pentru mine!

Voi ce n-aţi putea lăsa în urmă?

(poza asta cu casa pe roţi şi cu pisică cu tot, e de la © Iryna Bodnaruk | Dreamstime.com)

Mai în glumă, mai în serios, am zis şi chiar am început să alerg. Aşa, aiurea, prin parc şi prin împrejurimi, deocamdată, că atâta mă ţin plămânii. Primele dăţi era să leşin după câteva alei, simţeam că mă furnică tot corpul şi că pur şi simplu nu-mi intră destul aer în plămâni. Aş vrea să spun că după aia a fost mai bine, dar nu e cazul. Probabil o să fie, nu ştiu.

Dincolo de orice altceva, joggingul e plictisitor, ca aproape orice altceva înseamnă rutină. Nu-mi place şi mai ales de asta nu-mi place, dincolo de efortul fizic, semnificativ pentru mine, pe care îl presupune. Lasă muzica din căşti, nici aia nu mă pune într-o mai bună dispoziţie pentru ţopăitul pe alei ori coborâtul şi urcatul celor 10 x 2 etaje.

Ceea ce mă determină să nu mă las este faptul că am făcut din asta un exerciţiu de voinţă condimentat cu motivaţia rezultatului final şi care nu este, cum s-ar aştepta lumea, scăderea în greutate. Sau, în fine, trece pe acolo, dar nu, nu e ăsta.

Iar în seara asta, otolitele parcă au încetat să se mai agite ca nişte corcoduşe în compot şi nici n-am mai simţit că mă scurg cu fiecare pas… din primele ture! Sigur, tot nu-mi place, tot e greu, dar fiecare nouă tură în plus pe care reuşesc s-o parcurg îmi dă o satisfacţie teribilă! Şi pentru asta… Eh, pentru asta o sa ma trezesc şi mâine tot la şase.

Pe de altă parte, n-am auzit pe nimeni să spună că e uşor :)

Ieri, alungată de duduiala pickhammerelor, am dat o fugă până la Ruse, la poporul vecin şi prieten bulgar. N-am mai fost acolo până acum, aşa că eram curioasă ca o pisică. E drept, nici n-am pierdut mare lucru. Oraşul nu e cine ştie ce dar e mai multă verdeaţă decât vezi prin oraşele noastre, iar centrul e aerisit şi drăguţ.

În plus, bonus, pantofii au preţuri mai mici decat la noi şi am prins şi nişte reduceri aşa că, deşi nu aveam aşa ceva în program (niciodată n-am!), tot am plecat cu două perechi, unii cu toc ameţitor şi alţii doar cu toc. De altfel, la ce preţuri erau şi la ce reduceri am prins, locul are şanse de a concura cu succes pentru includerea în top 10 Cele mai bune destinaţii pentru shoe shopping! Da, da, în Bulgaria, cine s-ar fi gândit?!

În afară de asta, Podul Prieteniei e varză cu gropi, se circulă pe un singur sens, cu semafor, ca pe Valea Oltului. De mirare, dacă stai să te calculezi că pentru un autoturism trecerea se plăteşte cu 26 de lei. Suficient de amuzant şi nu prea, de fapt, ca să treci de la bulgari la români plăteşti doar o treime din sumă: un pic peste opt lei. Fapt pentru care am concluzionat că prietenia româno-bulgară e mai scumpă decât cea bulgaro-română.

Asta, sau românii sunt mai lacomi! Podul e ferfeniţă, cum ziceam, şi la ei şi la noi.

Iubesc duminicile calme, când e linişte, neîntreruptă, ca acum, de zgomotul pickhammerelor. Du-du-du-du face monstrozitatea, şi la fel şi creierii mei, zguduiţi decibelic.

Duminica e ziua mea, se ştie!, şi n-o împart decât cu cei aleşi. Puţini, pentru că de obicei mă aşteaptă o săptămână nu dintre cele mai simple, vreau o zi ok înainte de asta, aşa că prefer să lenevesc, mai mult sau mai puţin activ, dar în companii, cum spuneam, selectate atent.

Du-du-du-du!

Indiferent dacă am chef să ies, să fac clătite, să mai triez (a câta oară?!) hainele ori să stau pur şi simplu la tv, pe canapea, încerc, pe cât posibil să nu las nimic să-mi strice zenul. Doar că nu pot controla zelul muncitorilor din zonă. E drept, doi muncesc, restul se uită. Dar e suficient cât să mă dea afară din casă.

Nush pe unde ajung. Nici nu contează prea tare. De fapt, ăsta e cel mai mişto lucru: o maşina şi drum întins!

Am citit prin presă că există un program intitulat “Primul ghiozdan” şi găsesc că e o treabă tare bună, mai ales dacă e asociată şi cu niscaiva amenzi pentru părinţii care nu-şi trimit odraslele la şcoală. Fiindcă, oricum ar fi învăţământul românesc, analfabetismul e o plagă socială şi nici un copil nu ar trebui să fie condamnat la aşa ceva, cu atât mai mult de către chiar cei care i-au dat viaţă!

Dar titlul programului m-a dus instant cu gândul la primul meu ghiozdan şi povestea… lor! Fiindcă, în fapt, “primul meu ghiozdan” au fost două, după cum spune povestea.

Am fost foarte încântată de ideea de a merge la şcoală şi tot atunci, din câte mi pot aminti, a avut loc şi prima mea “fiţă” fashion. Adică mi-am dorit, da’ mult, aşa cum numai un copil poate, ghiozdan cu Albă ca Zăpada. Văzusem la un alt copil, aiurea, pe stradă, şi de atunci nimic nu mi-a putut scoate din minte dorinţa fierbinte de a avea şi eu un astfel de ghiozdan. Cu fata cea frumoasă şi cu cei şapte pitici. Atâta l-am tocat pe tata la cap încât a mers, dragul de el, vreo câteva zile cu mine ca să căutăm minunea. Prin librării, prin depozite, pe unde mai ştia şi el pe unul sau pe altul, peste tot am scormonit împreună, dar ghiozdanul de vis nu apărea nicicum, iar eu nici gând să merg cu altceva la şcoală.

Până la urmă, fiindcă 15 septembrie nu putea fi amânat după găsirea sau nu a ghiozdanului ideal pentru mine, am primit unul verde, cu doi copii care se jucau tenis. Îmi plăcuseră culoarea şi forma lui şi oricum îmi era relativ indiferent în ce puneam abecedarul atâta timp cât personajele lui Grimm nu erau acolo. Nu am amintiri neapărat plăcute din prima zi de şcoală, fiindcă am nimerit în bancă cu o fetiţă foarte grasă (eu eram tipul “scândură” pe vremea aia) care atâta s-a foit până m-a trântit din bancă. De atunci şi din pricina asta nu suport să mi se greşească numele şi să mi se spună Roxana, că aşa o chema pe fetiţă cu pricina – acum ştiţi motivul.

Peste mai puţin de două săptămâni de la această primă zi de şcoală, la prima notă, un 10, am venit acasă plină de încântare! Fireşte că a fost o fericită coincidenţă, dar acasă mă aştepta, chiar în sufragerie, mult visatul ghiozdan cu Albă ca Zăpada. Era albastru şi avea şi toată trupa veselă de pitici! Am fost convinsă, mult timp de atunci, că tata ştia ce note iau eu încă înainte să-i arăt carnetul sau să mi le treacă doamna Petcu (învăţătoarea) în catalog.

Fireşte, după asta mi-am dorit un penar chinezesc şi stilou cu cap de panda. Stiloul l-am primit tot în clasa întâi, după ce am depăşit faza bastonaşelor. Există şi acum, bine pitit de mama, alături de primul meu caiet.

Voi vă amintiţi primul vostru ghiozdan? Dar dacă ar fi să alegeţi astăzi unul, cum ar fi? Al meu ar fi, foarte sigur, cu pisici!

N-am scris cu gândul de a a leapşa, dar ar fi drăguţ, cred, că ne amintim de copilărie şi să ne imaginăm ce ghiozdan am alege azi, aşa că îi provoc pe Cristina, Chinezu (care ne poate spune şi ce se mai poartă azi), Raluxa şi pe Hoinaru să ne spună ce şi cum :)

Mă puse Chinezu să sap prin memorie şi să scot la lumină prima mea amintire. Am săpat, ba chiar am împrumutat şi un escavator, dar nu sunt prea încântată de rezultate. Vag, îmi străpunge memoria o salopetă portocalie pe care mama mi-a confirmat că am avut-o şi în realitate, nu doar în închipuirea mea, dar vorbim de o vârstă foarte mică, nici doi ani, practic e imposibil să am amintiri de atunci. Şi totuşi…

Poate ar fi fost povestea spălării bibliotecii cu şampon, dar pe asta am relatat-o de 1 iunie. Hm…

Bine, fie, prima tabără. Cred că aveam vreo patru ani, sau poate cinci, maxim, când m-a luat tata în prima tabără. Am mers la Muntele Roşu, la cabană, pentru o săptămână. Tata avea în grijă 20 de draci, elevii lui de la liceu, şi, colac peste pupăză, trebuia să vadă şi de plod, adică eu, şi nu cred că i-a fost prea simplu, fiindcă eram curioasă ca o pisică şi nu prea aveam clară noţiunea de “pericol”. Aşadar, ca să mă aibă mereu sub ochi, mă lua şi pe mine în excursiile pe munte. Hai, hai, doar că eu la patru ani oboseam repede şi mă plictiseam şi mai şi.

Într-una din drumeţiile astea, m-a luat la cules de afine. Mici şi dulci, bobiţele aproape negre m-au fascinat, cu atât mai mult cu cât tata îmi explicase că fetiţele care mănâncă afine vor creşte mai repede şi mai frumoase. Aaa, bon, vanity was my favorite sin, deci să culegem şi să mâncăm afine. Multe afine! Ceea ce am şi executat, foarte sigură pe efectul benefic al fructelor cu pricina.

Când am ajuns la cabană, însă, şi m-am dus la oglindă să văd cât de mare şi de frumoasă crescusem după atâtea afine, şi am dat nas în nas cu buzele şi limba pătate, aproape negre, am avut un şoc şi m-a luat plânsul. M-am lămurit, însă, că “se duce”, aşa că spaima a fost de scurtă durată iar afinele au rămas, până azi, pe lista fructelor preferate. Chiar dacă pătează :)

Am scris asta ca să vă atrag atenţia asupra campaniei World Vision România, Mame sănătoase, copii sănătoşi.  Pe scurt, e o campanie pentru copiii mai mici de doi ani din zonele sărace şi pentru mamele lor care, de multe ori, nu ştiu prea bine să-i îngrijească fiindcă nu prea au de unde învăţa, iar cei care suferă sunt.. exact! Copiii! Cu un leu, doar un leu, puteţi să vă abonaţi la bunătate. Hai că nu e mult, poftim şi motive!

E complicat cu adusul aminte, dar o nădăjduiesc că Andreea Burlacu o să reuşească să dezgroape prima ei amintire, la fel Claudia Tocilă şi hai şi Pietricel, că şi-aşa se plângea că n-are spor la scris pe blog! :)

Pe ceilalţi o să vă rog să răspândiţi vestea despre proiect pentru cine ar putea şi ar mai dori să ajute. Mulţumesc!

Sunt în sevraj. M-am întors aseară, târziu, de la Sfântu Gheorghe, obosită şi fericită. Am fost neatentă la drum după ce am revenit în Bucureşti, să nu-mi stric starea. În mintea mea, cât vezi cu ochii, se înfăţişau doar nisip, stuf, Dunăre şi mare. Mai ales mare.

Plaja de la Sfântu e generoasă, la fel cum sunt porţiile cu borş de peşte pregătite de Lucica. A fost cam multă lume la finele acestei săptămâni, cum intrai pe plajă erau cearşafurile unul lângă altul. De lene, pesemne, fiindcă plaja e lată şi lungă să tot pui câte zece metri între tine şi ceilalţi. Sau poate era cool să stăm unii în nasul altora, nu ştiu. Noi am fugit spre vărsare şi nu prea am avut multă lume în preajmă. Din când în când, nişte cai. Da’ mai departe, aşa.

Cel mai minunat lucru e că pe plaja asta nu se aud decât marea şi pescăruşii, dar până şi zburătoarele ştiu mai bine şi nu prea chiuie nici ele. Singurele zgomote care pot întrerupe visarea sunt cele ale unor avioane mici care survolează plaja, Dunărea şi marea pentru senzaţii tari date plimbăreţilor. Nici trocariciul nu se aude, nu se aude nimic, doar marea, iar “perfect” e doar o palidă descriere.

Nisipul e fin, fin de tot, că e amestecat cu cel de Dunăre, mai mâlos. Abia puteai construi castelele, dar noi ne-am străduit şi am înălţat o mândră cazemată şi ne-am făcut autoportretele, tot în nisip, şi un şotron. Aş fi desenat şi-o “frunză”, dar când să fac schema, mi-am dat seama că am uitat cum se face. Atâta pagubă!

Am prins şi o frumuşică de furtună, perfectă pentru pozat, cu curcubeu peste mare şi nori negri ce vesteau furii dezlânţuite. N-a fost să fie ploaie decât vreo 20 de minute, o răpăială scurtă care a răcorit la perfecţie locul. De fapt, seara de după ploaie a fost cea mai călduroasă. Nu, nu, nu vă gândiţi la zăduful Capitalei, ci la vreo 23-24 de grade maxim. Perfection! Şi nici nu erau ţânţari!

Una peste alta, “zen” ar fi doar o palidă descriere a zilelor petrecute departe de lumea dezlănţuită. Azi am fost năucă toată ziua şi, la duş, încă îmi părea că mi se scurge nisipul de pe picioare ba, mai mult, aş fi şi înotat vreo două lungimi de cadă iar domnul Sony ar fi putut să fie un pelican, de exemplu.

Da, cum spuneam, sunt în sevraj!

M-a pocnit Tomata c-o leapşa în absenţă, aşa că proaspăt revenită acasă, ma conformez mintenaş după cum urmează. Mai ales că e vorba despre muzică, iar eu îmi pot imagina viaţa fără multe, dar nu şi fără muzică!

1. Numește o formație sau un cântăreț care nu-ți vine să crezi că ti-a plăcut când erai mai tânără

Nu există aşa ceva. M-am gândit, m-am gândit din nou, pur şi simplu nu găsesc nici un nume de care să mă jenez. Adică nici măcar seria interpreţilor de muzică uşoară românească, ştiţi voi, Angela Similea, Mirabela Dauer şi alţii de genul. Aia era muzica, aia auzeam, aia îmi plăcea. Pe unele am descoperit că le ştiu şi acum, cu versuri cu tot.

2. Numește o formație sau un cântăreț pe care o / îl urai în tinerețe și pe care acum o / îl adori

The Cure.  Sau Pixies. Sau rockurile mai supărate un pic, categorie la care s-ar înscrie Rammstein – între timp m-am dus să-i văd live şi la Lisabona şi la Bucureşti! La începutul liceului, eu eram Depeche-istă, deci în oarece conflict cu rockul şi rockerii. După aia mi-a venit mintea la cap – nu singură ci cultivată de gaşca de la Radio Nova 22 – şi am început să ascult şi de altele. Cocteau Twins ar fi un alt exemplu, dar cam tot ce ascult acum are rădăcinile sădite în perioada aia.

3. Numește o formație sau un cântăreț care a trecut testul timpului, care îți place de la început și până acum

Cred că Michael Jackson ar putea fi un exemplu. La fel şi Madonna (apropo, azi împlineşte 53 de ani pe care îi aniversează cu un domn de 24! WTG!), Abba… În fine, sunt mai multe! Depeche Mode se află, de asemenea, pe listă.

4.  Numește un cântec căruia nu-i poți rezista și te apucă bâțâiala sau datul din picioare

Uhm… să vedem, asta e grea, fiindcă bâţâitul depinde mai puţin de muzică şi mai mult de starea mea. Pe vremuri era, inevitabil, indubitabil, Torn – Natalie Imbruglia, acum am un întreg playlist cu din astea mai săltăreţe, de la Gigi D’Agostino şi Sash până la Pet Shop Boys, Şuie Paparude, Armin Van Buuren, Faithless şi alţii de genul ăsta. Drept e: mă bâţâi mult.

5. Numește un album de pe care îți place să asculți fiecare melodie

S&M – Metallica, Life in Cartoon Motion – Mika, No Need to Argue – Cranberries, Violator – DM, Two Shoes – Cat Empire – am o întreagă listă, iar astea sunt doar albumele reascultate mai recent. Apropo, încerc să-mi cumpăr albumele care îmi plac: mi se pare un gest de respect faţă de artiştii pe care îi apreciez, acela de a plăti pentru munca lor.

7. Numește o formație sau un cântăret de care ești atât de sătul/ă încât îți dorești să nu mai auzi în veci de ea/el

Enrique Iglesias e primul nume care îmi vine în minte.

8. Numește o formație sau un cântăreț pe care partenerul tău sau prietenii o/îl adoră și tu nu-l poți suferi

Uhm… No idea! Fac update dacă aflu ceva :)

8. Coverul tău preferat

Sunt două, de fapt. Primul e ăsta:

iar al doilea e ăsta:

Ar mai fi şi Summer Wine.

9. Cântecul sau formația preferată în secunda asta

Nu există aşa ceva. Dacă ascult ceva înseamnă că prefer să  fac asta. Dacă nu-mi place, nu ascult. Dar, ok, de dragul jocului, încă mă inspiră şi defineşte asta:

Fireşte că poate scrie oricine are chef despre acest subiect, dar sunt chiar curioasă ce mai ascultă zilele astea Nebuloasa, Auraş Mihai şi Alina Constantinescu.

Ştiţi pozele alea cu vedete care şi-au ratat operaţia estetică? E, aş putea să fiu şi eu într-o poză din aia acum, doar că nu-s vedetă şi n-am nici o operaţie estetică la activ – ratata sau nu. În schimb, nu ştiu exact din ce cauză, am o jumătate din buza superioară de două ori mai mare decât cealaltă jumătate.

E imposibil să nu-ţi atragă privirea şi, probabil, e dificil să nu te gândeşti că botoxul sau acidul hialuronic au intrat cum sau pe unde nu trebuie. Şi mă enervează niţel, recunosc.

În afară de asta, încerc să mă şi simt bine. Aseară la câteva scurt metraje (unele ok, unele nu), c-o lună plină dodoloaţă, rotundă ca o turtă de mălai răsturnată direct pe cer, cu muzică – acum, când scriu, cântă Julică ăla micu’, da’ am auzit şi muzică mişto aici, cu net wireless foarte bun şi cu prieteni. Şi apă împrietenită cu soarele. De altfel, mă pregătesc să merg pe plajă curând.

Se putea şi mai rău – dar să nu anticipăm, zic :)

Guest post by domnul Sony

Şi să ştiţi că apreciez foarte mult aprecierile voastre de la postul precedent, cel cu sfaturile. Mai am sfaturi, dar nu azi. Azi sunt uşor ambetat la gândul că am rămas singur acasă. Home Alone 137 cred, dar cine mai stă să numere cât umblă fata asta creanga?! Şi am încercat să plec cu ea, m-am ascuns în geantă, dar mi se vedea capul.

Pe de-o parte, sunt un pic stresat pentru că am responsabilităţi şi trebuie să mă duc la uşă ori de câte ori aud o mişcare, că poate se întoarce. Nu ştiu când se întoarce, dar nu-mi place să stau singur. Pe de altă parte fiindcă ea e şi jucăria mea preferată. Serios, vouă v-ar plăcea să rămâneţi fără televizor, fără mobil şi chiar fără net câteva zile?!

(asta e o poză mai veche, între timp are un laptop din ăsta şi eu nu mai pot să stau călare pe net toată ziua)

Anyway, acum sunt fix în situaţia aia în care miaun în sufragerie, apoi fug repede-repede în dormitor ca să-mi răspund. Nu poţi să te joci aşa prea mult, iar eu am o vârstă, totuşi.

M-am gândit să fac un party, am destule grăunţe, dar nu prea cunosc alte pisici. Pe vremuri, pe acelaşi palier cu apartamentul nostru, locuia un motan portocaliu şi slăbănog, o zgâtie, cu care m-am întâlnit, aproximativ nas în nas, într-o zi. De fapt, eu ieşisem pe holul blocului, ca să văd care mai e treaba, ce mai fac babele, în fine, să mă asigur că totul merge cum trebuie, şi când colo, puf! tigratul, slăbănogul, maţe goale, fripturistul îmi iese în cale!

Şi nu vă spun că se arcuise tot de parcă era băgat în priză şi a vrut să mă scuipe?! Cât tupeu să ai să te porţi aşa cu mine când e clar că 1. eram mai mare decât el şi 2. eu sunt blond natural, nu roşcat din ăla oxigenat. Cât tupeu?! Eu am vrut să fiu prietenos, adică, na, eram curios ca o pisică, fiindcă nu mai cunoscusem alţi motani, decât o mâţă, tot vecină, Fetiţa, iar el a băgat atitudine din asta mitocănească.

În replică, m-am uitat foarte urât la el şi am ţuştit-o spre casa noastră ca să văd dacă are tupeu să vină după mine. N-a avut. Pe urmă mi-a părut rău că am auzit că s-a pierdut sau a căzut de la balcon sau aşa ceva. Dacă am fi fost prieteni aş fi putut să-i spun că nu e mişto să cazi de la balcon. Adică adrenalină, adrenalină, dar chestia aia gri de pe jos nu seamănă cu mocheta pe care o tot gheruiesc eu. Nu, deloc. E tare, e rece şi miroase în multe feluri. Şi doare, au!

Mă rog.

Ideea e că dacă ar fi locuit în continuare aici aş fi putut să-l invit la un party. Nici Fetiţa nu mai e, s-a mutat. Vlăduţ (adică ursul de pluş) nu e suficient de distractiv, iar Căţelul nici atât! Şi, deşi mă străduiesc – pe şest! – de câteva zile, nu cred că o să reuşesc să sparg vaza fumurie. Singur, o să stau un pic la plajă, ultravioletele fac bine la blană, iar lumina din balconul nostru e divină. Dar în rest?!

What to do, what to do? Idei?