La TIFF e adesea complicat să alegi între filme, uneori e aproape ca o loterie, chiar dacă afli dacă ai câștigat sau ai pierdut doar din discuțiile celorlați despre filmul pe care l-ai ratat. Aseara am avut de ales între un coreean, la Open Air în Piața Unirii, Metropolis la Bonțida și, în fine, The Party la Florin Piersic. M-am dus la ultimul, și mi-a plăcut atât de mult încât, deși eram hotărâtă să rămân și la următorul, am plecat, de teama să nu fiu dezamagită după ce tocmai vizionasem.
De altfel, și discuțiile de după, în gașcă, la Casa TIFF, au fost tot despre film. Da, ne-a plăcut tuturor.
Weekend la Castel e o tradiție TIFF care nu lipsește în nici un an din agenda mea. Întâi pentru că mi se pare spectaculos locul (castelul și domeniul de la Bonțida), da, chiar și după atâția ani de TIFF și EC, și apoi pentru că acolo organizatorii aleg mereu filme speciale. Anul ăsta, în prima seară, a fost vorba de Roar (1981), probabil cel mai periculos film făcut vreodată și, probabil, cel mai scump home-made, 17 milioane buget cu vreo 2 milioane încasări.
În același timp, e genul de film care azi n-ar mai putea fi făcut pentru că safety și alte sindicate.
Iar mie mi-a plăcut la nebunie toată producția, chiar dacă, fie vorba între noi, e o dileală maximă. Sau poate tocmai de-aia mi-a plăcut!
Am câteva tradiții la TIFF. Despre unele am povestit – foarte pe scurt – aici, pe altele le țin doar pentru mine, și pe una o împărtășesc pe blog. Este vorba de muzică. Am descoperit la TIFF (da, la TIFF!) câteva trupe care au ajuns în playlist-ul obișnuit de pe deezer și, prin urmare, sunt mereu atentă la ce concerte aduc. Și chiar dacă uneori se suprapun cu filme pe care trebuie neapărat și musai să le văd, îmi notez frumușel, caut, mă documentez, ascult, și adaug pe lista favoritelor. Iar dacă vreți să știți ce putem descoperi anul ăsta în materie de muzică tiffească, vedeți mai jos ce-i în program.
Am avut câteva săptămâni foarte pline, cu foarte mult de lucru și din povești cumva diferite (macroeconomie și cultură!) și a fost cumva firesc ca orice moment de respiro să fie exploatat prin somn sau citit/văzut ceva mai degrabă light, un răgaz cât de cât.
Prin urmare, când am primit invitația la un atelier de dans contemporan, deși e forma mea preferată de expresie artistică, primul impuls a fost să spun ???Îmi pare rău, nu pot???.
Ieri, la ora când ar fi fost copii în clase, tavanul holului unei școli s-a prăbușit. Copii nu prea erau în școală pentru că e Săptămâna Altfel, dar patru fetițe se aflau într-una din clasele de pe etajul respectiv. Nu mi-e prea clar de ce și cine le supraveghea, o să aflăm, probabil.
Cert e că toată întâmplarea ar fi putut să aibă urmări catastrofale și e doar un noroc imens că tragedia a trecut pe lângă. Milimetric.
Cu două excepții*, mie nu-mi place oțetul. Nu-l suport. Și nu doar în salate. Pe vremuri, când mai era folosit în scopul ăsta, trebuia să iau distanță de tantiile care-și limpezeau părul cu oțet, altfel riscam un expozeu detaliat al stomacului.
Și nu-mi plac nici gutuile.
Cu toate astea, am încercat oțet de gutuie din vin Tokaj. Și mi-a plăcut atât de mult încât mi-am luat și-acasă – la plic! Ca să vezi! Nu eram eu defectă, era oțetul prost!
Dar mai bine vă povestesc!
Se apropie TIFF 2017! Organizatorii sunt în priză, pregătind cele mai faine experiențe pentru participanți, programul e gata, biletele se vând, invitații se pregătesc de evenimentele conexe și petreceri, iar Alain Delon își calcă cămașa aia bună care să-l pună în valoarea ca pe un guest-star ce e la această ediție!
Și pentru că festivalul începe vineri, pe 2 iunie, echipa TIFF s-a gândit să ofere un preview, pe 1 Iunie, de Ziua Copilului!
Am văzut Varekai în seara premierei și mi-a plăcut, așa cum mă așteptam să se întâmple cu un show marca Cirque du Soleil, dar, de data asta, cred că cel mai mult mi-a plăcut povestea (sau scenariul paralel din mintea mea).
Așa cum am zis, Varekai începe cu un zburător, Icar să-i spunem, care își rupe aripile și cade din cer într-un tărâm fermecat, pădurea Varekai.
Am scris de Cirque du Soleil de multe ori pe blog, sunt fan declarat, atenția la detalii și felul în care e organizată compania lor mi se par fascinante, un model de artă… eficientă! Prin urmare, nu pot decât să mă bucur că revin în România cu al patrulea spectacol: Varekai, o reinterpretare a mitului lui Icar.
În Varekai, personajul care zboară prea aproape de soare nu-și găsește sfârșitul în mare, ci ajunge într-o pădure cu creaturi magice, o lume fantastică, vulcanică, la marginea lumii, unde totul e posibil atâta timp cât mintea nu e îngrădită de concret. Iar sfârșitul nu e decât un nou început, așa cum o spune și titlul spectacolului: în romani, Varekai (se pronunță ver·ay·’kie) înseamnă ???oriunde???. Un tribut adus celor cu dor de ducă, nomanzilor, rătăcitorilor care brăzdează lumea cu povești.
– Hai, mai ia o linguriță de piure. Pentru mămica.
– Dacă mă iubești, o să mănânci toată carnea.
– Dacă nu te miști mai repede, te las aici.
– Dacă mai țipi, te pocnesc, îți iau jucăria, nu te mai las la desene șamd.
– Cutărică nu plânge. Mă faci de râs.
Publicate recent
Categories
- Barbatii. Ghid de buzunar
- Cântece şi încântări
- Carte
- concurs
- De suflet
- De-ale fetelor
- Dileme
- Din casă
- dinRomania
- domnul Sony & Maxine Jazz
- evenimente
- Filme
- FITS
- Foto
- ganduri printre randuri
- Interviuri
- Necategorizate
- Obiceiuri sănătoase
- Online stuff
- PR sau piar
- ţara mea de d'oh!
- Teatru
- texte de tot râsu'
Ză claud
bloggeri
blogging
blogosfera
bucurii
campanii
comedy cluj
comunicare
concert
concerte
concurs
copii
dans
domnul sony
eveniment
evenimente
farmec
Festival
festivalul international de teatru de la sibiu
festivaluri
film
filme
FITS
ganduri printre randuri
ideo ideis
interviu
interviuri
lectii de fericire
marta usurelu
muzica
obiceiuri sanatoase
pisici
politică
povesti
PR
premii
promo
relatii publice
revista biz
romania
Sibiu
social media
teatru
TIFF
umor
vodafone