Ieri am văzut trei filme și-un documentar la TIFF, deci am avut chiar o zi plină – cu un film mai puțin decât aș fi vrut să văd, totuși. Vă povestesc despre ???Familia mea fericită??? pentru că avem un context național cu familia și pentru că e genul de film care poate naște dispute interioare. Sau măcar niște întrebări. Și pentru că, deși e o coproducție Georgia-Germania-Franța, abundă de prejudecăți și clișee îndeobște autohtone. ???Nu se face???, mă-nțelegi?
Ce-o să zică lumea? Fac PR și comunicare de 16 ani, și totuși, la nivel personal, detest cu pasiune această falsă problemă. Sigur, profesional vorbind, e treaba mea să estimez ce-o să zică, și chiar să-i dau lumii subiecte de zis. La nivel personal, însă, preocuparea (mai ales părintească) de a fi judecat după niște reguli mai mult sau mai puțin învechite mă aricește instant. Sunt cel mai aspru judecător al meu, oricând, în orice context, și pentru că știu cel mai bine împrejurările oricărui gest pe care-l fac, dar și pentru că mi s-ar părea trist și amuzant în același timp să-mi fur singură căciula. Și nu-mi pasă ce-o să zică lumea. E treaba ei ce zice, după cum e treaba mea ce fac.
Revenind la film, că e vorba de un film în textul ăsta totuși, m-a dus să văd ???O familie fericită??? tocmai pentru a vedea mecanismele care fac o femeie, Manana, să plece de lângă soț și cei doi copii (adulți), din casa în care locuiesc toți, alături de părinții ei. Soțul n-o bate, n-o maltratează, copiii sunt relativ ok, au ce pune pe masă, casa e ok. Cu toate astea, regizorii (doi, da, o femeie și un bărbat) reușesc să deseneze tot acest univers banal într-un fel în care te sufoci tu, spectator, pe scaun.
Mai mult, într-una din scenele de la început, se aude de la televizorul deschis în sufragerie ceva predică ținută de niște popi cu cine știe ce ocazie, cum că fericită e femeia care se poate sacrifica pe altarul familiei, să aibă grijă de toți, să se sacrifice pentru binele celor dragi… Habar n-am dacă treaba asta e pe undeva prin Biblie sau era o scoatere din context ca să facă lipsa de aer a eroinei încă și mai pregnantă, dar… băi, nene! Femeia e și ea om, chiar dacă e fiică, soră, mamă (x 2, în cazul nostru), soacră, nevastă, profesoară șamd
Iar Manana nu vrea să-și ia lumea în cap, nu are o criză existențială în care pleacă de-acasă cu vreun artist sau își scurtează fustele ori își vopsește părul în albastru-zână. Nu. Ea are nevoie să fie un pic ea însăși, definită de și prin asta, nu prin relația celorlalți cu ea. Așa că închiriază un apartament mic într-un cartier mai periferic (se pare că nici în Georgia salariile profesorilor nu sunt prea mari) și într-o bună zi își anunță familia că pleacă. Nu cu isterii, nu cu scandal, dramă sau altfel, ci cu calmul unui om pornit pe un drum. Reacția? Cred că vă gândiți deja. ???Ce-o să zică lumea????. Alături de inevitabilele ???Ai pe altul???? sau ???Cine te ajută cu banii????. Tot tacâmul!
Da, dom’le! Prin prisme diferite, toți o judecă mai mult sau mai puțin aspru în loc s-o susțină pentru că, na, o iubesc și le pasă de ea. Și din reacția asta înțelegi cu atât mai mult de ce pleacă și te miri cu atât mai mult de ce oameni din viața ta (și chiar tu) aleg să rămână în relații disfuncționale doar de gura lumii.
Și, în general, de ce naibii ne străduim atât de mult, unii, uneori, să fim ???în rândul lumii???, hm? Se dă ceva după ce stai la rândul ăsta?
Filmul mai e și mâine, 7 iunie, la Victoria. Nu i-as spune o capodoperă, dar e bine regizat și făcut, plus toate întrebările și temele de mai sus. Merită cele două ceasuri.
***
Trei filme, un documentar, un pic de lounge, o petrecere, niște ploaie, floricele și alte detalii de program, doar ieri la TIFF-ul meu! Diminețile, când scriu, viața e echilibrată și faină cu lenovo Yoga 910, companionul meu festivalier pe care îl admiră toată lumea… chair și fără să știe ce poate să facă, de fapt! Și poate!
Leave a Comment