Într-o lume atât care se străduiește atât de mult să fie și să impună political correctness-ul pe post de bun simț și empatie, să faci un film despre două nebune ar putea părea aproape lipsit de inspiratie, bașca trist, ???săracele de ele???. Doar că La Pazza Gioia nu e trist, iar Beatrice, una dintre cele două eroine, vorbește ca o contesă, cu toată politețea și manierele aferente. Mă rog, minus faptul că are obiceiul de a împrumuta lucruri. Irelevant!
Și, în definitiv, cam pe unde e linia aia care ne-ar putea despărți? Toți, vă promit, avem manii, fobii și ciudățenii de neînțeles pentru cei din jur. Toți!
Povestea La Pazza Gioia e destul de simplă, și nu cred că e relevantă decât pentru a construi un cadrul al relației dintre cele două personaje principale, Beatrice și Donatella, dar și pentru relația celor două cu lumea. O lume nebună, o zi nebună – și ce ironic! Nu zicem asta aproape zilnic despre universul nostru ???normal????!
Cele două trăiesc la Villa Biondi, o facilitate din Toscana pentru femei cu diagnostice din cartea de psihiatrie, genul ăla de instituție de unde nu lipsesc pastilele, dar unde securitatea e minimă iar medicii și îngrijitorii au mai degrabă abordări de prieteni decât de gardieni. Într-o zi, locvacea Beatrice și introverta Donatella au ocazia de a ieși pe poartă și a lua primul autobuz care trece pe șosea. Fără să pară cumva ca o evadare din punctul lor de vedere, ci mai degrabă un fel de ???Uite un autobuz, hai să ne urcăm în el și să vedem unde merge. – Hai!???.
M-a sedus nemăsurat acest fel de a vedea viața, simplificat, fără griji. Nu avem mașină? E ok, uite, o luăm pe-a domnului. Ne trebuie bani cash sau mâncare, altă mașină? Înșirăm o poveste managerului băncii, șefului de la hotel, directorului de casting. Două femei atât de diferite, Beatrice – cochetă, blondă, luminoasă, aranjată, apetisantă, femeie de lume, iar Donatella – slabă, tatuată, închisă în ea, cu o coafură care-i acoperă mereu fața, cu glugă, reușesc să se sprijine una pe alta pentru a-și conștientiza și rezolva nevoile de comunicare, pentru a merge mai departe, pentru a accepta (că au nevoie de) ajutor. Și dacă nu știi de unde vin nu cred că ai putea să le cataloghezi mai mult ori mai rău decât extravagante sau ciudate.
N-am să scriu despre scena la care mi-au dat lacrimile (pentru cei care l-au văzut, totuși, e cea cu baia în mare) pentru că vă recomand să-l vedeți. Să-l vedeți ca să vă amintiți cât de neprețuit poate fi un drum nou, o aventură trăită, nu povestită, sprijinul care vine neașteptat însă nu mai puțin firesc, să vă amintiți că viața poate și trebuie să fie mai mult decât un șir de trebuie și așa se face.
Am plecat zâmbind aseară din Piața Unirii, și am adormit la fel, cu gândul la cât de mare e darul ăsta de a fi, și că ar trebui, uneori, să-l prețuim mai mult.
***
Priceless | #deneprețuit este și unul dintre cuvintele cheie ale experiențelor pe care mastercard le oferă și în acest an la TIFF, atât prin facilitatea experienței de plată, cu cardurile contactess (proud owner!), prin amenajarea spațiului dedicat interviurilor din TIFF Lounge unde Mihnea Măruță are interlocutori dintre cei mai importanți invitați ai Festivalului, dar și prin alte surprize despre care o să vă mai povestesc eu printreranduri.
Leave a Comment