La TIFF e adesea complicat să alegi între filme, uneori e aproape ca o loterie, chiar dacă afli dacă ai câștigat sau ai pierdut doar din discuțiile celorlați despre filmul pe care l-ai ratat. Aseara am avut de ales între un coreean, la Open Air în Piața Unirii, Metropolis la Bonțida și, în fine, The Party la Florin Piersic. M-am dus la ultimul, și mi-a plăcut atât de mult încât, deși eram hotărâtă să rămân și la următorul, am plecat, de teama să nu fiu dezamagită după ce tocmai vizionasem.
De altfel, și discuțiile de după, în gașcă, la Casa TIFF, au fost tot despre film. Da, ne-a plăcut tuturor.
Filmat în alb-negru, poate și ca o replică la blockbusterele hollywoodiene, cu o distribuție de actori faimoși (vezi afușul), un scenariu și dialoguri care provoacă, atât râsul cât și gândurile, The Party mai are o calitate care pentru mine se dovedește a fi din ce în ce mai importantă la un film: e curat, fără floricele. Nici o scenă, nici măcar un cadru nu se dovedește a fi în plus, doar pentru că ???ar fi mers???. Nici măcar momentul coiotului/vulpii (juriul e indecis).
Regizoarea Sally Potter taie tot cu precizie chirurgicală (și oarecât diferit de filmele ei anterioare) până la un final (pe care nu l-am ghicit) închis într-o singură replică, cea care urmează scenei de deschidere a filmului, prin urmare totul e rotund, fără scame destrămate. Toate astea în 71 de minute, fiindcă, da, exact atât atâtea erau nevoie pentru toate replicile și momentele. Plus muzica, redată de pe viniluri, că doar e un film cu aere burgheze!, cu o plăcută surpriză: Ciorcârlia noastră.
The Party, titlul, ar putea avea mai multe înțelesuri, de la petrecere, la partid la parte într-o dispută. Ceea ce începe ca o agapă amicală între șapte (plus una, absentă în fapt, dar prezentă pe tot parcursul filmului) după numirea lui Janet ca ministru al sănătății în Shadow Cabinet, se transformă într-un carusel de secrete și sentimente reprimate care evadează din mințile în care erau dosite. Sunt fidelă ideii mele de a nu povesti filmele, în speranța că ajungeți cumva să-l vedeți, chiar dacă nu cred că o să fie distribuit în România – prea scump și, pe alocuri, prea britanic pentru gustul cinefilului român. Chiar dacă ieri, la Piersic, a fost plin. La Tiff e plin cam peste tot.
Prin urmare, aseară am petrecut o oră și ceva de pură încântare, replici smart și joc iresproșabil, și, chiar dacă filmul suferă un pic de (poate) prea mult manierism, asta nu-l face mai puțin delicios, iar subiectele abordate printrerânduri, ironiile nu chiar atât de fine la adresa politicii din UK și a NHS-ului (sistemul lor de sănătate de stat), dar și teama noastră de a ne asuma momentele în care viața ne provoacă big time, și dialogul mustind de cinism m-au cucerit iremediabil.
TIFF este și despre echilibru între filme și petreceri, conferințe și concerte, covor roșu și ținute comode, scris pe fugă și zâmbete prelungi.
Pentru a naviga relaxată printre toate acestea, companionul meu festivalier din acest an este un Lenovo Yoga 910!
Leave a Comment