Ah, dragostea! Cum vin feniletilamina, oxitocina, dopamina și endorfina peste noi, puf!, de nici nu știi exact ce te-a lovit, iar obiectul adorației nici măcar nu bifează toate cele de pe listă! Dacă ai avea o listă, dar nu ai, că, pe bune!, cine face o listă cu must have-urile partenerului ideal?! Mai ales dacă a depășit opt ani! Hai, zece!

Și te-apuci și faci chestii, încerci să ții pasul cu preferințele obiectului adorației, doar-doar te observă, mai mult, mai bine, și vede, mai ales, compatibilitatea dintre voi. Sau măcar chimia. Sau măcar că-ți stă bine părul azi. Sau… Dar mai bine să urmărim împreună următorul material dictactic:

Nu știu voi, dar eu, dacă aș fi alungată de împrejurări – un război, să zicem! –  din casa mea, când m-aș întoarce, dacă aș mai avea la ce, mi-aș aprinde o țigară, mi-aș pune ceva într-o cană, o cafea sau vin, irelevant, și, obligatoriu, mi-aș pune niște muzică. Asta mi-ar reda cumva o parte din ideea de acasă.

Și exact așa a făcut și Anis. În fiecare zi de când a revenit acasă, în Alepul care, literalmente, a căzut la pace: nici o clădire nu mai e întreagă în tot orașul. Nici măcar în zonele care se află pe lista UNESCO. Nicăieri.

Eu nu fac bilanțuri de Revelion; n-am nevoie să trag o linie ca să știu cum mi-a fost un an. De ziua mea, însă, îmi păstrez pentru mine un dram de timp pentru a-mi aminti, că mai uit și eu, mna!, ce și cine contează. Inclusiv eu, că și asta uit uneori, că eu contez. Și ce-am învățat.
Pentru mine, anul trecut, din martie până azi, a fost un roller coaster de emoții. Și bune, dar și rele, iar astea din urmă m-au scos nițel de pe șină. Râdem, glumim, dar când se duce la vale, de sus de tot, te faci farâme.

De ce iubim femeile? – dacă n-ați auzit, măcar, de cartea asta, probabil că locuiți undeva foarte departe, fără acces la net, și citiți postarea asta imprimată pe o hârtie adusă de un porumbel călător.
Sunt înșirate acolo o grămadă de chestii drăgălașe, motive numai bune de redat pentru orice femeie care are nevoie de citate pentru a se (auto)motiva, pe sine și pe alții. Chestii izvorâte din imaginația unui scriitor. Bang! Succes de piață, că doar de-aia a și fost scrisă. O felicitare pentru orice ocazie.
Dar ce vor femeile? Hm?

Mai mult decât despre premii și câștigători, în acest an se vorbește despre gafa monumentală petrecută pe scena Oscarurilor la anunțarea câștigătorilor pentru Cel mai bun film.
Gafă sau eroare, cum vreți să-i spuneți, ori un PR Stunt gone mad, după cum s-au grăbit să aprecieze alții.
Am avut dubii și eu cu privire la ambele variante, fiindcă e atâta disciplină în comunicarea și organizarea premiilor încât e greu de crezut că s-ar fi putut întâmpla așa ceva. Pe de alta parte, nici un producător, regizor, actor sau scenarist respectabil n-ar gira o asemenea mizerie.
Anul acesta, producatorii Galei au fost Michael De Luca și Jennifer Todd.

Sigur, mare parte din glumele trecute în scenariu anul ăsta au avut legătură cu Trump, Hollywood-ul nefiind vreun fan al noului președinte american. Ce-i drept, nici viceversa nu e neapărat valabilă. Cred că cel mai mișto speech la această ediție a fost livrat de Viola Davis, care a câștigat pentru rolul secundar în Fences.

Mike Baker / ©A.M.P.A.S.

Pentru cine a deschis televizoarele mai târziu, anul ăsta Oscarurile au fost aproape predictibile, mai puțin la categoria Cel mai bun film, unde La La Land n-ar fi câștigat… dacă Warren Beatty n-ar fi primit alt plic, iar Faye Dunaway n-ar fi citit alt nume. Îmi e peste poate să cred că treaba asta, oricât de nașpa, n-a fost regizată, deși pe cuvânt că nu pricep de ce, că a fost de un penibil desăvârșit, ca-n filmele cu proști, cu toată echipa La La Land pe scenă, puzzled: This is not a joke. Moonlight is the Best Picture.
Prin urmare, lista câștigătorilor mai jos, cu speranța că nu se mai găsesc plicuri noi și la alte categorii și nu public fake news!

Acum trei ani, la FITS, am văzut Orchids, un spectacol semnat și jucat de Pippo Delbono și câțiva colegi din trupa lui de teatru. Am bârfit, deconstruit și criticat în minte scene din spectacol aproape pe întreaga sa durată, mi se părea totul prea la vedere, expus, fără subtilități și, pe alocuri, chiar cu tușe mult prea groase pentru gustul meu. La sfârșit, însă, fără ca finalul să fie vreo a doua coborâre, eram mută.

Sunt, azi, patru săptămâni de când am ieșit în stradă ca să spun că planurile Guvernului legate de modificările aduse Codului Penal și Codului de Procedură Penală, dar și cele legate de grațiere, nu mi se par ok*. Mă așteptam, în miercurea aia, la câteva sute de oameni. Era îngrozitor de frig și proiectele doar ce fusesera publicate. Au ieșit mii.

În duminica de după au ieșit și mai mulți, a fost și un marș, și apoi iar, pe 29 ianuarie. Am crezut că a fost suficientă și vădită opoziția populară, că nu vor avea curaj. Au avut. Marti, pe 31 ianuarie, ???noaptea, ca hoții???, au dat deja-celebra ordonanță de urgență cu numărul 13. M-am îmbrăcat și-am ieșit imediat, că nici nu stau departe de mamuți. Și am ieșit, de-atunci, în fiecare seară, ca la program. Muncă-protest. Muncă-protest. Muncă-protest. Obositor, fără îndoială, dar nici nu știu când m-am mai simțit atât de încărcată de energie bună, de conștiința faptului că fac ce trebuie, sunt unde și alături de cine trebuie, în felul ăsta.

Una din schimbările în bine remarcate anul trecut la frumoasa industrie de comunicare autohtonă a fost creșterea calității proiectelor de CSR, atât în formă cât și în fond, și, mai ales, în felul în care au fost aliniate la valorile declarate ale brandurilor cu pricina. Știți voi, damblaua mea cu firul roșu și ???practice what you preach???.
Deocamdată nu sunt multe companii care au muncit vizibil la aspectul ăsta, și, pentru că printre ele se află și unele cu care am lucrat, fie ca blogger, fie ca PR, nici n-o să dau nume. Pentru scopul acestui text e oricum suficient să admit(em) că se fac progrese în direcția asta.

De asemenea, entități respectabile care se ocupă cu studii de profil, Nielsen, Harvard sau Cone (captură) de exemplu, remarcă tendința consumatorului de a ține cont de eforturile de CSR pe care le fac brandurile. E pe bune, și tendința e în creștere: