Am cetit la Manafu că PR-ul e pe locul șase la cele mai stresante joburi, după militari, pompieri, piloți, polițiști și organizatori de evenimente. În primul rând, că știu o groază de oameni care lucrează în PR și care fac și evenimente, deci taman am urcat industria în topul stresaților. Și în al doilea rând, după o zi pe care nu știu, profesional vorbind, dacă s-o încadrez la ???de râs??? sau ???de plâns???, taman ce am realizat că, de fapt, suntem extrem de optimiști, noi, PRii.

Anul ăsta am luat o pauză de la ceremonie. Știam că cea mai mare parte a favoriților mei n-aveau să câștige, știam că Chris Rock o să aibă un speech despre care oricum o să vorbească toată lumea, că Julianne Moore, Cate Blanchett și Jennifer Lawrence vor fi printre cele mai bine îmbrăcate și că programul meu de azi îmi impunea câteva ore bune de somn! Bașca, deși am sperat că totuși nu, campania de PR a lui Leo și ursul au primit ceea ce va fi numit de-acum The Pity Oscar și nu merita să-mi stric somnul pentru asta.
Apropo, ca să știe toată lumea: nici un urs real n-a jucat în film. Toți urșii care au venit la casting au fost considerați prea grași, iar ???animalul sălbatic??? care l-a cotonogit pe Leo a fost adăugat în postproducție. Și copacii de care s-a tot bușit erau din cauciuc. True story!

Dar am răsfoit azi dimineata, devreme, discursurile și transcrierea interviurilor din backstage, și am extras de acolo câteva chestii care mi-au plăcut, după cum puteți citi mai jos. Dacă vreți! Dacă nu, nu.

Pre(a)ocupată săptămâna asta ca să mai am vreme și de scris detalii de Oscar, din păcate. Nu că n-aș fi avut – reiterez faptul că departamentul media relations al Academiei face o treabă mai mult decât admirabilă, de la ce alege să trimită în comunicate și până la felul în care acestea sunt scrise și rapiditatea cu care primești răspunsuri la orice întrebare.

Dar am văzut toate filmele, fiindcă povestea asta n-are haz dacă n-ai niște favoriți. Și nu așa, doar că-ți place cutare sau cutare în general ci pentru că ai văzut ce brânză face în filmul pentru care e nominalizat – apropo, lista completă a nominalizaților acestei ediții cu numărul 88 e aici.

Prin urmare, am niște favoriți, după cum urmează, în ordinea numerelor de pe tricou…

S-a discutat destul în spațiul virtual – și cred că nu doar acolo – despre mesajul pe care Pepsi l-a pus pe un mesh în centrul Bucureștiului, fix între două cinematografe, Patria și Scala: ???Filmul e un moment. Ignoră-l!???.

Luat ad litteram, mesajul nu a putut fi ignorat (sic!) de cei din industria filmului, și cumva pe bună dreptate – nimeni nu apreciază îndemnul ca munca sa să fie ignorată. Bașca, se poate extrapola la nesfârșit! Și, oricum, sunt deja prea mulți ignoranți pe plaiurile mioritice!

Bref, spiritele s-au inflamat în chiar weekendul în care poza cu mesh-ul respectiv a apărut pe FB, iar mesajele către companie n-au fost dintre cele mai amabile, ca să folosesc un eufemism – în fapt, unele au fost chiar exagerat de virulente. Lor li s-au adăugat reacțiile la reacții și uite-așa echipa Pepsi s-a trezit c-o frumoasă situație de criză în plin final de săptămână când toată lumea avea orice altceva mai bun de făcut.

They did it! De azi, Facebook a introdus noile modalități de apreciere a unei postări în rețeaua socială, așa cum a promis Mark de ceva vreme. Și dacă, apropo de găselnițe facebookiene, aia în care poți semnala că ești safe într-o zonă în care tocmai a avut loc un atentat sau vreun prăpăd natural mi s-a părut empatică și mi-a plăcut, asta mi se pare detestabilă. Și nu doar din perspectiva de simplu utilizator cât din perspectiva ăluia care se îngrijește de mesajele care apar pe pagina unor branduri.

WTF, Facebook, ești cu capul?!

Îmi place seria SMS-urilor (Social Media Summit) by Biz. E o rețetă care aduce împreună trei categorii de actori de pe scena de largă respirație (uneori și inspirație): agenții, bloggeri, companii. Bonus: oarece băgători de seamă cu pretenții în oricare dintre direcții, genul ???mergem la conferințe și cerem consultanță, live, speakerilor, sub forma unei întrebari??? – really?

În ordinea numerelor de pe tricou, am notat câteva chestii de la fiecare vorbitor și o atmosferă relaxată și prietenoasă – nu bag mâna în foc că la asta n-au contribuit Staropramenul și prosecco-ul (sau era șampanie?) de la Koon.

Încă nu s-a terminat lansarea și am primit pe mail comunicatul cu detaliile despre cele două noi telefoane de la Samsung: Galaxy S7 și Galaxy S7 edge. În timp ce încă mă uit la evenimentul de lansare, transmis live via YT și pe site-ul producătorului – GJ, The Practice! În plus, o inovație mică și la transmisie: scena e în mijlocul sălii și, dacă vrei, poți alege din mai multe unghiuri, așa că ai o privire de 360 de grade asupra lansării, comod, de-acasă.

Sunt fan Samsung dar, mai mult de-atât, m-am uitat ca PR la eveniment, curioasă care e povestea și cum se livrează. Flawless, cam ăsta ar fi cuvântul. Plus Mark Zuckerberg, as special guest!

Klaus Iohannis se bucură, de-aseară, de efectele declarației pe care a făcut-o cu privire la niște ???banale chestiuni administrative???, așa cum extrem de neinspirat a înțeles să catalogheze acțiunile ANAF pentru recuperarea prejudiciului în dosarul Voiculescu.

De-aseară, aproximativ 11.000 de susținători și-au retras susținerea prin Unlike iar câteva mii și-au rupt din timp cât să scrie un comentariu prin care și-au exprimat dezamăgirea.

Pe 2 decembrie 2015, un cuplu de americani de origina pakistaneză a ucis 14 persoane și a rănit alte 22. Poliția i-a urmărit și i-a ucis pe cei doi. Patru zile mai târziu, Obama definea oficial atacul ca un act de terorism – cel mai sângeros, pe teritoriul Statelor Unite, de la 11 septembrie încoace.

Cercetările efectuate au scos la iveală un iPhone care a fost folosit de unul dintre cei doi teroriști, însă telefonul este parolat și FBI-ul nu reușește să-i spargă codul. Prin urmare, au cerut Apple asistență în acest sens, rugându-i nu să spargă codul ci să le permită să forțeze spargerea acestuia, prin ocolirea setării care șterge datele din telefon după zece introduceri ale unei parole greșite.

Muzica pe vinil e mai mișto. Zgomotul ala specific de redare are farmecul lui incontestabil. La fel, scoaterea discului din carton, apoi din plastic, neapărat fără să atingi altceva în afara de muchie, asezarea pe platan, potrivitul acului, tstststs, și, în fine, muzica, așa, ca o răsplată.

Plus că muzica din vremea vinilului e nemuritoare. Și muzică. Și vremurile nebune!