Azi a fost conferința de presă pe care cei de la Flanco au organizat-o ca să povestească despre Black Friday sau ???shopping festival???, cum i-au zis ei și mie mi s-a părut simpatic.
Pe scurt, totul e mai mult, mai mare, mai amplu. Mai multe oferte, mai multe magazine, mai multe case de marcat, mai mulți consultanți, mai multe reduceri, mai mult spațiu pentru depozitare. Și, da, firește, se estimează o creștere a vânzărilor, numărului de vizitatori și a numărului de tranzacții.

M-am enervat în seara asta, la așa-zisa dezbatere dintre cei doi candidați, pentru că moderatorul a fost o glumă iar Lavinia a fost din cu totul și cu totul alt film. Și pentru că Ponta a depășit orice nivel imaginabil al tupeului. Iar eu am imaginație multă, zău! Un tupeu gros, ca o flegma, împuțit, un tupeu de pui de țigan cerșetor de mahala care te scuipă, pe la spate, după ce ai trecut de el și nu i-ai dat un ban. Probabil cei mai mulți s-ar întoarce să-i ardă o scatoalcă ori chiar o mamă de bătaie și știu că și eu aș fi tentată să fac la fel. Dar n-aș face-o, fiindcă bătaia e ceva mult mai rău decât un scuipat, fiindcă ăla e copil, fiindcă e ilegal și, nu în ultimul rând, pentru că eu sunt bătăioasă nu bătăușă.

Pe 21 octombrie vă povesteam despre programul ediției 2015 a Festivalului George Enescu, încântată de prezența Filarmonicii berlineze dar dezamagită de absența spectacolelor de balet, mai ales că, la edițiile trecute, JTI a sponsorizat aducerea unora dintre cele mai bune trupe și artiști de dans contemporan. Îmi exprimam atunci speranța că poate o să avem parte de-o minune, și nu una oricare ci una pe nume Akram Khan.

Cred că aveți idee cum e când te duci la coafor ori la mecanic, iar doamnele și domnii care lucrează acolo știu mai bine decât orice profesionist care sunt noile reglementări europene sau cum trebuie să te porți cu angajații pentru ca aceștia să aibă randament sporit. Și, oricât de buni ar fi în ceea ce fac, pentru altele nu le acceptați sfaturile fiindcă știți că există oameni care se pricep infinit mai bine pe domeniul lor de activitate.

Până la urmă nu lași secretara să conceapă contracte, chiar dacă știe să scrie la computer, și nici pe doamna de la curățenie să aranjeze birourile, chiar dacă le face să străucească lună!

Pentru sfaturi profesioniste apelezi la profesioniști, fiindcă altfel s-ar putea să nu te încânte rezultatul! Iar la Zilele BIZ, săptămâna viitoare, vreme de cinci zile, vin să vorbească despre experiența lor cei mai buni profesioniști din Antreprenoriat, Inovație, Management, CSR, Media & Marketing.

Recent, Maxine Jazz a jucat rolul principal, normal!, într-un scurtmetraj care a fost, de altfel, și remarcat – deja! – în cadrul unei competiții de profil. Am profitat de buna relație pe care o am cu vedeta pentru a face un scurt interviu pe care vă invit să-l citiți în exclusivitate printre rânduri! Pentru întrebări suplimentare și autografe, MJ are o pagină specială.

Vecina mea, una din babe, aia simpatică, mi-a explicat ieri de ce l-a votat pe Ponta: măi, Ruxăndrica, mi-a zis ea cu oarece teamă că ne-am strica bunele relații, l-am votat pe Ponta pentru că măcar ăsta ne dă o speranță cu pensiile alea. Ăilalți nici atât!

Pe net văd tot felul de argumente pentru care electoratul roșu își votează candidatul și îmi dau seama că oamenii sunt atât de speriați de ziua de mâine și de convinși de minciunile premierului încât orice argumente logice n-au cum să le dărâme crezul. Iar când se vor convinge ca totul a fost o minciună va fi fost, vai!, prea târziu. Și nu sunt proști, terminați cu teoria asta! Sunt săraci, speriați și, între timp, au dezvoltat Sindromul Stockholm.

Da, știu, te-ai săturat de ei toți ca de mere pădurețe! Îți displace total ce se întâmplă în România, că se fură, că ne mint în față cu o seninătate demnă de cauze mai bune, că, deși corupți și hoți până în ADN-ul lor ideologic, ne spun să fim mândri că suntem români în timp ce își îndeasă bine conturile de-afară. Ți-e scîrbă de ei, cum s-au cățărat până sus, la vârf, și ți se pare că, orice-ai face, nu se mai poate schimba nimic.

Pe cei mai săraci cu duhul au reușit să-i țină în bezna minții cu propaganda, afișele, pliantele și aparițiile lor la anumite televiziuni, pupați în cur de tot felul de moderatori care reprezintă doar interesele patronilor, nu pe-ale tale.

Pe cei mai săraci cu duhul i-au speriat că rămân fără nici o speranță pentru ziua de mâine, că nu vor mai avea pensii și salarii și nici măcar mândria că sunt români. Le trimit copiii în școli insalubre, fără manuale, ca și cum  educația n-ar conta. Le trimit părinții și bunicii în spitale fără medicamente și medici suficienți, spitale din care iau tot felul de bacterii care îi îmbolnăvesc și mai tare. Să le fie frică și să ajungă să se bucure la o pungă cu ulei, zahăr și făină, un pic și o brichetă.

Tu n-ai scuza asta. Tu ai ce mânca, bani să te distrezi și să dai șpagă la medici pentru tine și ai tăi. Tu te descurci. Și, mai ales, tu înțelegi că ne mint cu nerușinare, că politica e doar după bunul lor plac. Și ți-e scârbă, o greață infinită care te face să spui, cu emetirală superioritate: Eu nu ies la vot, o să le arăt că nu-mi pasă!

sursa

Dar greșești! Greața ta înseamnă câștigul lor. Lipsa ta de implicare, a ta, om educat, care înțelege mai bine, îi ajută mai mult decât voturile celor săraci cu duhul. Tu, cel care ești contra, tu, cel de-a căror ștampilă se tem, le arăți că nu-ți pasă de hoțiile lor și, în felul ăsta, le ești complice. Cu ajutorul tău pot continua să fure liniștiți, fără să le fie teamă ori jenă și îți freacă veseli mâinile de bucurie că stai acasă, că îi lași, că implicarea ta se reduce la niște frustrări exprimate în mediul virtual sau trei pietricele agitate într-un pet de plastic.

Nu pentru că s-a murit la ???revoluție??? ca tu să ai dreptul ăsta, nu pentru că votează ăilalți pentru tine ci ca să le arăți că-ți pasă, că nu ești indiferent și că vrei să se oprească din furat și mințit! Du-te la vot!

Cândva, nu mai știu când, au trecut mulți ani de-atunci în orice caz, mi se părea mie că zilele de joi sunt așa, un cumul al ceasurilor rele pe care mai degrabă le așteptăm marțea sau vinerea – asta dacă suntem superstițioși. Eu nu sunt, dar tot mi se părea că toate necazurile mi se întâmplă joia și doar joia. Nu mai știu nici cât a durat damblaua asta și chiar uitasem complet de așa o aiureală… până azi!

Am fost destul de băiețoasă în copilărie. Aveam păpuși, dar preferam Optik-Cabinet și alte jucării care nu prea țineau de universul fetițelor, cum ar fi mașinuțele sau Meccano. Mă rog, alta a fost situația când venea vorba de haine (mai ales ale mamei), pantofi (mai ales ai mamei) și, mai târziu, prin liceu, farduri – exclusiv ale mamei!…

… deși tata avea o politică foarte severă referitoare la fardatul meu în perioada aia: zero fard, zero toleranță! Fix la fel, dacă asta consoleaza pe cineva acum, ca în cazul propriilor sale eleve care, dacă veneau fardate la ora de istorie, era trimise frumușel unde știu ele ca să-și îndepărteze vopeaua de pe față!

Sunt printre cei norocoși care au avut un profesor de fericire. Fiindcă fericirea – dacă nu știați – se învață. Sigur, asta nu e tot, trebuie să te antrenezi tot timpul, necontentit, fiindcă nu e chiar ca mersul pe bicicletă. Dacă uiți să te bucuri de lucrurile simple prea mult timp o să descoperi că ești din ce în ce mai nefericit și, mai rău!, că răspândești nefericire și în jurul tău.

Eu am avut cel mai minunat dascăl într-ale fericirii: bunica mea, Darly. De la ea am deprins știința de a lăsa lucrurile mici, detaliile, să-ți umple viața cu momente frumoase, chiar dacă tabloul întreg nu pare pictat neapărat în tonuri de roz. Momentele astea mici, ele sunt amănuntele care ne pot schimba starea, fie că vorbim de cum cade lumina într-o încăpere, de un cântec, de o frunză colorată frumos, de zâmbetul întors cuiva, aiurea, pe stradă, de ultima bucățică de prăjitură pe care cineva a păstrat-o pentru tine.