La TIFF încă așteptăm soarele și căldura, făcând inventarul obiectelor vestimentare mai groase pe care am fi putut să le luăm de pe la cășile noastre de musafiri festivalieri. Altfel, nu e problemă, pentru că în săli nu se știe cum e vremea afară, iar filme sunt pentru toate gusturile, mai însorite ori ba!

Ieri dimineață am fost la conferința de presă prilejuită de campania Salvați Marele Ecran, unde a fost, printre alții, și primarul Boc, un lucru lăudabil și care confirmă dorința și implicarea municipalității în efortul de a schimba situația cinematografelor cu un singur ecran din Cluj. De altfel, aici situația e mai puțin dramatică decât în alte orașe, pentru că sunt câteva cinematografe “de stat” puse la punct și redate comunității. Până vă povestesc pe larg despre asta, mai am de vorbit cu câțiva oameni, dar, așa cum am promis, revin, pentru că am și eu of-urile mele la subiect. Iar dacă aveți întrebări, vă rog să le lăsați la comentarii.

Când eram copii, ne-am dorit, toți, să fim mari, să scăpăm de cicăleala și interdicțiile părinților, să avem voie să nu dormim la prânz și să ne uităm la desene animate până la ce oră vrem noi, să nu mâncăm morcovii din supă dar să nu mai lăsăm nici o urmă de înghețată, ciocolată sau prăjitură!

Și ne-am făcut mari, că timpul nu iartă pe nimeni, și acum ne numim adulți. Și avem, la rândul nostru, copii, pe care îi obligăm să doarmă la prânz sau să se culce la ora fixă seara, care nu au voie să mănânce toată înghețata din lume și, dacă se poate, am prefera să nici nu se mozolească prin toate bălțile și noroaiele, să nu chiulească și să nu răspundă în vreun fel care ar putea fi catalogat drept obraznic!

Mie îmi place să fiu mare. Chiar dacă am chiar mai multe lecții decât în copilărie, și facturi, și responsabilități de om mare, iar faptul că pot să termin o cutie de sorbet (de fructul pasiunii, yummy!) într-o după amiază, lenevind la televizor sau seriale, nu mai înseamnă mare lucru. Însă încerc, pe cât pot, să nu uit că acea copilă ușor timidă, care-și plimba vârful ghetuței prin băltoace, măcar un pic, și căreia îi plăcea mult să spună povești, e încă alături de mine și se uită nedumerită la mine dacă uit de ea!

Ceea ce vă urez și vouă! LA MULȚI ANI de 1 Iunie!

Și, da, ca orice fetiță care se respectă, am târât și eu prin casă, la vremea mea, pantofii cu toc ai mamei!

Acum câțiva ani, să tot fie vreo opt-nouă, într-o bună zi mi s-a pus pata pe timpul irosit pentru vopsitul unghiilor cu lacuri colorate, așa că am decis să nu mai fac treaba asta decât la ocazii speciale. “Obiceiul” ăsta m-a ținut fix până când am început să descopăr noile culori de la Farmec, și faptul că, așa ca în reclama la nu mai știu ce geamuri, rezistă și rezistă. În plus, mai e și spray-ul pentru uscare rapidă, așa că toată operațiunea cu coloratul are loc mai repede și mai rar! Și uite-așa s-a întâmplat că iar am unghiile făcute tot timpul, doar că acum nu mai pierd vremea cu asta!

După un drum dintre cele mai puțin bune, ca să folosesc varianta eufemistică a unui film de groază live, Clujul m-a primit mohorât, plouat și ploios, dar asta nu m-a mpiedicat, după cele câteva ceasuri de somn, două cafele și un brunch consistent, să pornesc aproape veselă către Casa TIFF, cartierul general al Festivalului.

Față de anul trecut, biroul de presă s-a mutat peste drum, lângă Cinema Arta, într-un spațiu foarte fain amenajat, cu net, laptopuri și tot ce-i mai trebuie, doar să scrie acreditații despre lucrurile faine care se întâmplă și se văd la TIFF.

“Înarmată??? cu programul și lista cu scurte descrieri ale celor aproxmativ 200 de filme propuse în acest an de TIFF, m-am îndreptat regulamentar către limonada de la Casa TIFF, că parcă nu e Festival dacă nu ajungi acolo! Și deja m-am întâlnit cu oameni mișto, oameni din bula de Festival, vorba lui Cristi Hordilă.

Mie îmi place să merg cu trenul. Țăcănitul ala, drumul de fier, cele două șine paralele, ideea de călătorit, cunoscut oameni noi și, firește, gândul bun de a ajunge la destinație, toate astea la un loc au darul de a mă binedispune. Și nici nu eram – până acum – genul care să se plângă, mă rog, nu prea mult, de serviciile CFR-ului. Ba chiar i-am lăudat, acu’ vreun an, când am descoperit serviciul lor de cumpărat bilete online… și reducerile aferente.

Călătoria de ieri până azi pentru a ajunge dintr-un oraș din România în alt oraș din România, și nici măcar (d)în cele mai îndepărtate colțuri ale țării, m-a făcut să mi se ia. Dincolo de orarul mizerabil care îl făce pe tren să plece la șase jumate din București si să ajungă la patru dimineața în Cluj, făcând astfel aproape inutile vagoanele de dormit și cușetele, că cine se culcă la ora șase jumate?!, vagonul de clasa întâi era de pe vremea lui Pazvante*, înghesuit, mizer, cu spațiu pentru bagaje doar cât să încapă o poșetă de pisi și geanta adibas a vreunui navetist (așa că trollerele au stat pe hol), cu buda defectă, fără priză și cu un “coș” de gunoi care a cedat și s-a răsturnat cu curu’n sus înainte să ajungem la Ploiești. Fără să fie atins. Vagon restaurant nu există, că pe lângă cele 12 vagoane deja existente încă unul era prea mult!

Zilele astea, în timp ce mă pregătesc să plec în “turneul festivalier” anual, la TIFF şi, mai apoi, la FITS, ca să-mi fac un program navigabil prin multitudinea de evenimente pregătite de organizatori şi la Cluj şi la Sibiu, a trebuit să prestez nişte documentare, aşa că am fost mai degrabă preocupată (şi preaocupată) cu trebi culturale. Totuşi, printre rânduri, s-a strecurat şi nişte PR (mă rog, mai mult niţel), şi m-am amuzat cu o colecţie de citate potrivite pentru diferite activităţi din domeniu, după cum puteţi citi mai jos. Dacă vreţi. Dacă nu, nu.
Am scris şi nişte sfaturi. Poate ajută.

După rezultatele de ieri, se pare că în România sunt mai mulţi nesimţiţi decât proşti. Unii, însă, fac parte din ambele categorii.

Foto via Andrei

Nu ştiu şi nu înţeleg cum de s-a ajuns la Mă piş pe el de vot, şi chiar cu mândrie, după cum se vede. Nu înţeleg cum un drept pe care l-am primit odată cu democraţia ajunge să fie terfelit în felul ăsta şi de ce îşi imaginează toţi cei care n-au votat că nepăsarea lor ar putea face vreo diferenţă?

Nepăsarea n-a schimbat nimic, niciodată. A fost, în schimb, o bună bază pentru abuzuri. Tot circul politic de la noi e o consecinţă a nepăsării, iar neprezentarea la vot va fi, mereu, un vot pentru putere. Drept urmare, Maria Grapini se duce să ne reprezinte, pe toţi, în Parlamentul European. Inclusiv, sau mai ales pe cei care n-au votat. Mai puţin pe ăia care, ca şi mine, au ales să aleagă altceva!

Felicitări! Le-aţi arătat voi!

La amiază, prezenţa la vot în Capitală era în jur de 17 procente. Adică 4 din 5 bucureşteni cu drept de vot au ales să nu-şi rupă câteva minute din preţiosul lor timp duminical pentru a-şi exercita un drept pe care, dacă nu l-ar avea, s-ar da cu fundu’ de pământ strigând, sus şi tare, “Democraţie!”.

S-a spus că prin participare la vot legitimăm clasa politică şi de-aia n-ar trebui, vezi Doamne, să votăm. Sau că nici unul nu merită, toţi sunt o apă şi-un pământ. Dar ştiţi ceva? Oricum rezultatele alegerilor vor fi validate, cu sau fără aportul “scârbiţilor”, aşa că tot ce mai pot face aceştia din urmă, acum, când mai e oră până la închiderea urnelor, e să se ducă naibii să influenţeze, totuşi, cine se duce în Parlamentul European şi în numele lor. Sau cine nu se duce, dacă n-au alte opţiuni.

Azi i-am urmărit pe Tudor Giurgiu (Preşedinte TIFF) şi Mihai Chirilov (Director artistic TIFF) pe AdevărulLIVE povestind despre o parte din momentele speciale de la ediţia 2014 şi m-am amuzat cu viziunile lor despre tiffari, fanii… să le zicem înrăiţi ai festivalului. Mihai zicea că sunt mai degrabă tineri, că văd filme toată ziua, iar noaptea (poate chiar după proiecţiile cu filme de groază), ies pe străzi, animă oraşul, cam ca nişte zombi, aşa, că tot au văzut filme horror. Tudor a descris un alt fel de tiffar, respectiv doamna trecută de 60 de ani care vede conştiincioasă 2-3 filme pe zi, îşi notează în carneţel diverse detalii şi, când îl vede prin oraş (mai ales că e peste tot – nu ştiu cum face!), îl ia uşurel de braţ (pe Tudor) şi-l întreabă frumos despre respectivele detalii, un fel de “oare ce a vrut să spună autorul”?

Mihai, Tudor şi Cristian Hordilă, Festival Manager TIFF

Probabil că eu sunt pe undeva pe la mijloc, că văd cam două filme pe zi, dar nu mă duc la alea de groază, după care merg la petreceri, dar îmi iau şi notiţe, la filme şi la conferinţe şi alte întâmplări TIFFeşti pentru că, da, şi în acest an am bucuria de a mă afla la Cluj în perioada regalului cinematografic!

Probabil ar trebui să poarte o pelerină, ceva, ca să ştie toată lumea că Tara e o super pisică şi şi-a salvat omul de la atacul grav al unui căţel! Jeremy, un băieţel de câţiva ani, se plimba cu bicicleta când a fost atacat, din senin, de un câine din vecini, iar pisica a sărit ca o săgeată să-l apere pe copil.